Un altfel de băiat rău

Capitolul 3

3

Ce am făcut?

Mama mereu obișnuia să-mi zică că dacă va fi să mor de ceva anume, sigur va fi din cauza propriei stângăcii. Probabil dacă m-ar vedea acum s-ar tăvăli pe jos de râs având în vedere poziția incomodă în care stau, totul culminând cu ochii ca de felină ai celui ce stă cu gâtul aplecat deasupra mea, ca și cum ar încerca să se asigure dacă mai respir sau nu. Că tot veni vorba, oare o mai fac?

Nu prea pot să fiu conștientă momentan pe acest lucru, nu atât timp cât pare că mă pierd puțin în verdele ca de jad al băiatului ce pare mai mult decât o stână de piatră. Stărui câteva minisecunde asupra formei feței, ce pare a fi încordată abia vizibil la colțurile bărbiei, lăsându-i structura maxilarului să i se profileze insesizabil de sub piele. Urcând, peste nasul drept și bine proporționat, dau de genele sale ce par inuman de lungi și de dese, ca și cum ar încerca să-mi facă cumva în ciudă în comparație cu ale mele. Și poate că ar trebui să mă opresc din a mă holba la sprâncenele sale stufoase și exagerat de perfecte, și poate că ar trebui să mă ridic naibii de jos cât încă mai trăiesc să apuc răsăritul, însă rămân împietrită, ca și cum corpul mi-ar paraliza de peste tot. Simt privirile celorlalți mult prea aproape de mine, oprind parcă tot aerul din jur pentru a-mi mai invada nările. Clipesc. De două ori.

Din poziția lui încă nemișcată, tipul își ascute și mai mult privirea înspre mine, ca mai apoi să-i resimt vocea groasă și răgușită prin toți mușchii, vibrând.

— Ridică-te.

Pot jura, în secunda următoare, toată carnea parcă mi s-a ridicat de pe oase, implorându-mă să-mi mișc mai repede fundul de pe podea. E ceva ciudat în toată chestia asta, căci mereu am urât persoanele care să mă facă să mă simt mică cât un greiere. Tipul ăsta însă a reușit cu un simplu cuvânt să-mi ridice părul de pe ceafă. Și nu într-un mod prea plăcut.

Îmi mișc ochii de colo-colo, înghițind mai mult în sec saliva adunată pe cerul gurii, și mă sprijin cumva cu palmele pe podea pentru a mă da complet jos de pe scaunul de lemn. Cad pe o parte, simțind răceala duşumelei direct în pântec, și oftez rușinată când îmi dau seama că toți ochii sunt pe mine, ca la un spectacol eșuat de circ. Îmi e milă de mine.

Mă ridic imediat pe ambele picioare, scuturându-mi hainele prăfuite, și înţepenesc la loc când simt privirea statornică a tipului oprindu-se asupra feței mele. Obrajii încep încet-încet să mi se încălzească, și nu sunt sigură dacă-i din cauza rușinii de mai devreme, sau pur și simplu din cauza stării de agitație și... frică pe care mi-o inspiră irisurile sale devenite acum mult mai întunecate. Cred că însuși Iadul ar îngheța la picioarele sale, darămite o împiedicată ca mine.

— Ce dobitoacă, se aude de undeva din sală o voce înfundată ce-mi ţiuie preț de câteva clipe în ureche, iar dacă n-aș fi atât de agitată în acest moment, probabil că aș încerc să-mi dau seama cine și-a deschis gura fără rost. Măcar așa, să nu mă mai simt și mai prost.

Îmi presez buzele una peste celălalt, simțindu-mă rău. Nu sunt deloc bună la asemenea situații.

Din fața mea, tipul cu privirea încă acidă își mută atenția undeva departe de mine, trecând pe lângă trupul meu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De îndată ce îl simt departe, un aer rece se formează numaidecât în jurul meu, aducându-mi din nou oxigenul pe buze. Inspir, expir.