Un altfel de băiat rău

Capitolul 19

Media- Rachel

Capitolul 19- Ar trebui să-ți păzești pielea de acum, fetițo.

Academia Celor Două Mari Case se află undeva în punctul cel mai de nord al statului Washington, la granița cu Canada. Probabil de aici i se trage și aerul acesta rece și înghețat, ce-mi vibrează pe pielea ca niște valuri năzdrăvane de răceală polară. Uitasem cât de frig se simte prin zona asta, sau cât de întunecat și sumbru se vede întreg peisajul printre toți acești arbori stufoşi și care se înalță falnic până dincolo de creasta cerului. Vântul puternic îndoaie ramurile copacilor dintr-o parte în alta, pornind un adevărat foşnet de frunze ce se izbesc unele de altele, și mă simt brusc tensionată, cu un fior greu de explicat alunecându-mi în jos, de la baza gâtului.

Mă dezlipesc de portiera pe care o trântesc în urma mea, și-mi plimb ochii peste cele trei clădiri ce se înalță în fața mea. Dormitoare paralele ale celor două Case sunt dominate de o liniște mormântală, zărindu-se câteva pâlpâiri de lumină pe ici-colo de la unele ferestre. Pesemne că lumea deja doarme, ceea ce e oarecum de înțeles. E deja trecut de ora zece seara. Cu siguranță am fi ajuns mai devreme dacă nu am fi făcut pană pe drum la una dintre roțile din spate și a trebuit să ne oprim la un service auto. Noroc că Nikolas le are destul de bine cu metodele de convingere nu prea... convenționale, altfel am fi stat acolo mult și bine până să ne rezolve mașina.

Din spatele celor două construcții, clădirea Academiei se ridică semeaţă spre cerul înnorat de pâcle groase și fumurii de nori furtunoşi, și mă cuprinde instant o vibrație ca de spasm când aud şuieratul vântului ce se izbește de turnurile sale. Înghit în sec, auzind mișcare de lângă mine, și mă întorc cu un sentiment neplăcut în mijlocul gâtului spre cei doi.

Andrew se află deja în dreptul portbagajului, scoțându-mi restul de bagaje -- cu toate că nu am foarte multe, ca și data trecută --, și mă trezesc din câțiva pași lângă el, întinzându-mi brațele pentru a i le lua din mâini. Îmi plesneşte însă ușurel palmele la o parte, afişând un mic zâmbet retras în colțul gurii.

— Mă descurc. Stai deoparte.

Aș vrea să protestez, dar nu mă văd în stare. Sunt conștientă că l-am supărat destul de tare de la discuția noastră din mașină de acum câteva ore, și nu a părut prea îmbunat nici după ce am împărțit mâncarea cu el și cu Nikolas. A refuzat să-mi mai acorde vreo altă ocheadă pe tot parcursul drumului, fără să-și mai dezlipească ochii de la drum nici măcar pentru o secundă. Trebuie să vorbesc cu el, dar nu în seara asta. Poate mâine. Când vom fi amândoi mai odihniţi și mai dispuși la comunicare.

Îl privesc cu indignare cum se îndepărtează cu ambele mele bagaje pe braț, luând-o la pas pe aleea din fața dormitorului Kappa. Îmi trec brațul stâng cu celălalt, simțind adierea răcoroasă a noptii cum mi se strecoară încet, ca o umbră, prin hainele și așa destul de subțiri. Din spatele meu, un sunet de maxim o secundă, asemănător cu un clinchet, se face auzit în liniștea serii, iar când mă întorc îl zăresc pe Nikolas aruncând o ultima privire spre mașina neagră de lângă noi.

Își ridică apoi capul spre mine, ca și cum ar simți că mă uit spre el, și se apropie cu pași molcomi, dar totuși hotărâți, de locul în care încă stau pironită. Se oprește la o distanță de maxim un pas între noi, privindu-mă atent de sus, și fără să-mi adreseze vreun cuvânt își vâră una dintre palme în buzunarul sacoului său, scoticind câteva clipe. Îmi prinde apoi încheietura stângă în palma sa caldă și oarecum rigidă la atingere, iar un tremur abia simți mă străpunge violent direct în miezul cel mai adânc al pântecului. Și cred că și el resimte ceva, căci mușchii brațului i se încordează pentru ceea ce pare a fi doar o secundă amărâtă, simțindu-i degetele presându-se și mai bine în carnea mea. Cred că-l aud cum înghite în sec. Încerc să ignor senzația ciudată ce mă precede, coborându-mi nedumerită ochii spre contactul ce ne leagă palmele.