Un altfel de băiat rău

Capitolul 17

Capitolul 17- Te urăsc.

 O bocănitură.

Două bocănituri.

Trei bocănituri.

Trei sunete ce îmi învăluie tot holul de la intrare în aceeași măsură în care bătăile furtunoase ale inimii îmi șovăie sălbatic prin vene, adunându-mi-se tot sângele în moalele capului. Continui să stau înțepenită de ușă. apăsându-mi și mai bine degetele în materialul dur al acesteia, și cred că nu mai reușesc să clipesc nici dacă aș vrea, căci nu-mi pot lua nicicum ochii de la un punct vid pe care mi-l aleg mai mult involuntar cu mintea. Răsuflu ca și cum aș fi în dureri, cu mișcări neregulate ale pieptului și cu șiroaie reci de transpirație alunecându-mi de la baza gâtului spre noada coloanei, iar când sunetele par a se potoli, mă gândesc serios dacă nu cumva mi-am imaginat totul.

Oare o iau razna de-a binelea? Oare voi ajunge închisă într-un ospiciu de boli mintale? Și, serios! Nici când devin nebună și mi-o ia mintea pe arătură cu scap de căpcăunul de Nikolas? Cred că fantasma lui mă va urmări și dincolo de moarte.

Cutez a respira cum trebuie, înghițind greoi saliva de pe limbă, și-mi iau răgaz câteva secunde pentru a mă îndepărta încet de ușă. Mă răsucesc pe călcâie până când mă sprijin cu palmele de suprafața lemnului închis la culoare, și mă aplec până când ajung cu urechea lipită de aceasta. Pulsul încă îmi tropăi în timpane, acoperindu-mi într-o mare măsură celelalte simțuri, însă încerc cu toate puterile să-mi ciulesc cât de bine pot urechile pentru a auzi dacă se mai aude ceva zgomot de afară.

Trec câteva secunde bune și nimic neobișnuit nu pare că se petrece dincolo de ușă, și chiar devin convinsă că nu am dormit prea bine aseară, iar mintea îmi joacă feste aiurea. Totuși, fără vreun pic de avertisment, o bufnitură insuportabil de puternică răbușnește de undeva din partea de jos a lemnului, făcându-mă să mă cutremur atât de tare, încât sar ca arsă, făcând câțiva pași în spate. De dincolo de ușă, vocea nervoasă a lui Nikolas îmi cere să deschid până nu îmi voi îngreuna situația și mai tare.

Ce vrea să însemne asta?

Iar căpcăunul ăsta tocmai mi-a lovit ușa cu un nenorocit de picior?

— Aimée, ce se petrece? apare mama de pe ușa bucătăriei, în spatele ei, ascuns după picioarele ei ca și cum ar fi cuprins de frică, stând frățiorul meu care își înclină cu reținere capul într-o parte cât să-mi intersectez privirea cu a sa.

Nu, asta nu poate fi posibil, încep să-mi tot repet în cap, și știu deja că nu mai am ce să fac decât să deschid afurisenia asta de ușă și să dau nas în nas cu cei pe care credeam că i-am lăsat în trecut pentru totdeauna.

Trag aer în piept, bătându-mă de câteva ori peste pieptul ce încă îmi tresaltă de spaimă, și mă întorc pentru a apăsa cu reticență pe clanța de metal. Ușa scârțâie preț de o clipă până când să se dea în lături de tot, iar palpitațiile încep din nou să pună stăpânire pe corpul meu când dau iarăși cu ochii de chipurile dureros de familiare ale celor doi băieți din Casa Beta. Nikolas stă cu greutatea pe un picior, avându-și palmele în buzunarul pantalonilor și o expresie adânc de tăioasă pe față, în timp ce, din lateralul său, Andrew mă reîntâmpină cu același zâmbet senin și nevinovat, făcându-mi în treacăt cu mâna.

— Ne-ai dus dorul? întreabă acesta, repezindu-se pe lângă Nikolas pentru a mă trage fulgerător de repede într-o îmbrățișare lungă și sugrumantă. Palmele încă îmi rămân suspendate în aer, neștiind ce să fac cu ele mai exact, și am noroc că Andrew se dă la o parte peste câteva clipe, lovindu-mi vârful nasului cu buricele degetului. În tot acesta timp, Nikolas privește întreaga scenă cu o nepăsare oh, atât de caracteristică lui.