Un altfel de băiat rău

Capitolul 22

Capitolul 22- O s-o mierlim aici!

— O s-o mierlim aici! Dacă nu vine nimeni după noi? Și dacă o să rămânem fără aer și ne vom sufoca în cel mai chinuitor mod posibil? Oh, Doamne! Cred că devin claustrofobă!

— Ai de gând să te potolești odată? se aude în scurt timp vocea neobișnuit de calmă a lui Nikolas, care mă scoate ca la o pocnitură din degete din transa aproape hipnotică în care mă găsesc, făcându-mă să-mi cobor capul spre el. Ți-am mai zis de vreo două ori, liftul ăsta mai face așa din când în când. Se va autoreprograma după un timp și se va deschide.

— Ai zis că ultima dată a durat mai bine de o oră! încerc pe cât posibil să nu mă răstesc agitată înspre el, însă nu cred că am vreun prea mare succes, căci după arcuirea asta de sprânceană nu pare deloc încântat de comportamentul meu mai mult decât îngrozit.

Nu înțeleg cum poate fi atât de liniștit în situația asta încât să se așeze în șezut pe podeaua liftului, parcă fără nicio grijă în lume, și să privească absent spre un colț al acestuia. Eu, pe de altă parte, simt că voi începe să mă sufoc încet, dar sigur, dacă vom mai sta mult între acești patru pereți care par, cu fiecare secundă care trece pe lângă noi, că se apropie din ce în ce mai mult, prinzându-ne într-o capcană de metal.

Nu știu cât timp a trecut de când stăm aici; poate zece minute, dau poate o oră. Într-un asemenea moment îmi dau seama că e destul de dificil să mai poți fi atent la scurgerea timpului, sau să conștientizezi măcar rapiditatea cu care trece pe lângă tine. Ca și cum ai fi blocat într-un vid complet izolat și lipsit de orice urmă a realității.

Îmi amintesc însă vag de ceasul electronic de la încheietură dat de Nikolas, motiv pentru care îmi arunc cu o oarecare reținere ochii spre acesta, oprindu-mi un oftat în spatele buzelor atunci când conștientizez că e aproape ora unu. Poate că dacă n-aș fi atât de plină de panică, cu inima zbătându-mi-se într-un ritm alert în coșul pieptului mi-aș mai putea da seama și de oboseala pe care mi-o resimte corpul după toată tevatura din seara asta. Sigur voi dormi buștean când mă voi întoarce în dormitor, asta dacă o voi mai face. Aș vrea să fiu la fel de optimistă — sau nepăsătoare? — față de întreaga situație așa cum e cel din fața mea, dar nu mă găsesc în stare.

Arunc o ultimă ocheadă prin colțul ochilor spre Nikolas, observându-l cum stăruie cu o privire aproape goală spre un colț al liftului, și mă las încet pe vine până când simt cum fundul îmi face contact cu suprafața rece și dură de sub picioarele mele. Strâng puțin din dinți, resimțind mult prea pregnant și neplăcut senzația creată de materialul încă umed al chiloților, și-mi prind genunchii cu brațele într-o încercare repezită de a-mi cuprinde corpul într-o îmbrățișare cât de cât călduroasă. Nopțile nu sunt atât de călduroase pe coridoare, iar liftul ăsta sigur nu e vreo excepție de la regulă.

Acum, eu și Nikolas stăm aproape paraleli, având picioarele apropiate în așa fel încât dacă m-aș mișca puțin mai la dreapta aș fi în stare să i-l ating pe al său. Nu că aș vrea asta. Ultimul lucru pe care mi-l doresc momentan este să-l mai aud încă odată cum îmi strigă în față să nu-l ating. Oare are impresia că am vreo boală contagioasă sau ceva?

Strâng mai bine mormanul umed în brațele mele, încercând să ignor mirosul neplăcut produs de combinația nu tocmai recomandată de apă, făină și ou proaspăt.

— Crezi că ne va auzi cineva dacă țipăm? mă trezesc întrebând deodată. Pe panou arată că am ajuns deja la etajul cinci.

Cu o mișcare atât de lentă încât mai că l-aș fi confundat cu un melc, Nikolas își îndoaie gâtul spre mine pentru a-mi arunca una dintre zecile sale de priviri scurte și dezinteresate. Irisurile îi pălesc acum de un verde scurs parcă într-un ocean de întuneric, iar fixația aproape neclintită cu care mă privește îmi provoacă un mic șoc electric și rece de-a lungul șirei spinării, alunecând până în buricele degetelor de la picioare.