Un altfel de băiat rău

Capitolul 14

Capitolul 14- Doar de data asta

Capul îmi țiuie necontenit, pulsându-mi haotic sângele prin toate vene corpului, simțindu-mă acum ca și cum aș fi acoperită de flăcări de pretutindeni, neputând să mai respir cum trebuie. Mă simt atât de amorțită și de amețită, ca o beată ce nu mai are controlul asupra corpului său, incapabilă să mă mai mișc sau să mai scot vreun sunet. Încerc să-mi deschid pleoapele, mișcându-mi ochii în zadar pe sub ele, însă nu izbutesc din prima, făcându-mă să gem gutural din cauza disconfortului pe care încep încetul cu încetul să-l resimt în spate și la picioare.

Ceva rece și umed îmi cade peste față în șiroaie înghețate și năvalnice, și nu pot să nu tremur atunci când îmi simt piele cum dârdâie de frigul ce mă roade până la oase. Cumva, abia putând, reușesc să-mi întredeschid pleoapele cât să observ ceva luminos și șerpuitor crestând tot cerul, iar în secunda următoare un tunet ascuțit îmi bubuie în tot corpul, făcându-mi corpul să se crispeze de groază.

Un scâncet ușor, abia auzit mi se strecoară prin timpane și-mi reverberează în întreb pieptul, și brusc îmi trec prin spatele pleoapelor toate întâmplările din seara asta. O stare de spaimă totală mă sugrumă de gât în momentul în care devin conștientă de faptul că tocmai am căzut în gol, naiba știe de la ce înălțime. Un alt sunet se face auzit la urechea mea, de data asta înghețându-mi sângele pe loc, căci pare mult prea sinistru, chiar și pentru mine. Iar faptul că furtuna pare că se dezlănțuie de-a binelea în jurul meu nu mă ajută prea tare.

Am nevoie de alte câteva secunde pentru a-mi mai dezmetici capul care continuă să mă doare teribil, și constant împietrită că nu sunt deloc pe pământ, ci pe un corp care aproape că nu se mai mișcă sub mine. Un alt fulger străbate cerul, îngrozindu-mă, însă fac ochii și mai mari atunci când îl recunosc pe Nikolas în fața mea, părând a fi în dureri după expresia chircită pe care o are pe chip. Încerc să mă dau pe el, ridicându-mă în sus, însă durerea din oase e atât de puternică, încât pentru o secundă îmi este serios teamă dacă nu cumva mi-am rupt un picior sau, poate și mai rău, coloana.

Îmi mușc cu toate puterile buzele pentru a ignora senzația agonizantă de arsură din membre, și răsuflu oarecum ușurată atunci când reușesc să mă dau într-o parte, căzând cu coatele pe pământul moale și alunecos din cauza apei ce se scurge de undeva de sus. Ce puțin nu mi-am rupt coloana, încerc să mă motivez în gând, dar se pare că nu prea funcționează. Mă simt mai anxioasă ca niciodată, probabil și din cauza tunetelor și a fulgerelor asupra cărora încerc cu tot dinadinsul să nu mă mai gândesc.

Tușesc de câteva ori, bâjbâind cu palmele prin nămolul format deja în jurul meu pentru a-mi da seama unde suntem mai exact, și tresar mai mult decât bucuroasă atunci când dau peste lanterna mea, aflată la câțiva pași de mine. Strâng din dinți, spriijindu-mă pe o parte, și o lovesc de câteva ori în palmă când văd că nu vrea să se aprindă. După a cincea lovitură începe să pâlpâie ușor, dar slab.

O întorc spre trupul nemișcat al lui Nikolas, dând să mă târăsc spre el, însă un junghi ca de cuțit îmi sfârtecă laba piciorului stâng, furându-mi un țipăt de durere de pe buze. Îl ignor, apropiindu-mă de el, și încerc să-i dau cu palma șiroaiele de ploaie la o parte de pe față pentru a vedea dacă este ok. Îi împing părul pe spate, scuturându-i de câteva ori fața.

— Nikolas? H-hei! Deschide ochii, te rog...

Pielea sa începe să fie rece de la apa de curge cu găleata peste noi, iar când îmi trec din nou degetele prin părul său umed și plin de noroi și zăresc petele roșiatice ce mi se scurg de-a lungul palmei. Mă scutur ca arsă de ele, ștergându-mă de pantaloni, și-mi dau seama că situația asta pare și mai complicată decâț aș fi crezut eu vreodată.