Un altfel de băiat rău

Capitolul 21

Capitolul 21- Scuză-mă

— Să mergem. Trebuie să te speli de... mizeria asta, mă ochește de jos în sus cu o lentoare ce-mi produce un șoc electric prin tot corpul, și brusc mă simt nevoită să-mi înconjor hainele umede cu corpul pentru a-mi înfrâna tremurul ce-mi vibrează pe pielea încordată.

Abia acum resimt și mai pregnant aerul rece al nopții, ce scutură frunzele mărunte ale copacilor și le ridică în aer pe la picioarele noastre. Nikolas își păstrează aceeași postură ca mai înainte, cu o palmă în buzunarul gecii de piele și cu cealaltă ținând lanterna într-o parte pentru a lumina zona din jurul nostru. Are o expresie calmă pe față, ca și cum n-ar fi prea surprins de cele întâmplate. Ceea ce este ciudat puțin, căci mi-aș fi imaginat că ar fi fost prima persoană care să-mi sară la gât că am făcut ceva total neadecvat. Nu pare însă nervos pe cele întâmplate, sau poate că mi-e mult prea frig în momentul ăsta pentru a mă mai gândi la ceva cum trebuie.

— Cum ai știut? întreb cu dinții aproape clănțănind.

Rămâne țeapăn pe loc, fără să clipească sau să schițeze vreo altă reacție facială, apoi își scoate palma din buzunarul gecii pentru a și-o băga în cel din spate, al blugilor. Ridică spre lumina lanternei o bucată mototolită ca într-un ghem de hârtie, și îmi cade instant fața atunci când dau să mă pipăi peste propriile mele buzunare, fără să mai simt însă hârtia dată de fata respectivă. Simt cum devin albă la față, și sigur ar putea vedea și el asta dacă n-aș fi deja plină de făină din cap până-n picioare. Înghit cu greu saliva cu gust groaznic adunată pe limbă.

— Nu prea ești atentă la detalii, nu-i așa?

Îmi mut ochii spre copacii din spatele său, și simt o nevoie nefirească de a mă dau cu capul de trunchiul unuia dintre ei. Cum am putut fi atât de proastă încât să nu-mi dau seama că am scăpat afurisenia aia de foaie? Și oare cum s-a întâmplat asta? Nu am stat deloc împreună pe timpul cinei, deci nu aveam cum să fiu prin apropierea lui atunci când, naiba știe cum, mi-a căzut din buzunar.

Continui să fiu prinsă în gânduri, creându-mi adevărate șanțuri prin piele din cauza intensității cu care încerc să deslușesc misterul, apoi parcă mă pălește cineva cu un ciocan în cap, căci mintea îmi fuge imediat la momentul în care Andrew își tot bătea joc de mine înainte să apară el și Isiquel. Cu toate că e o explicație destul de incertă, este singura la care mă pot gândi momentan.

— Vii să te speli, sau stai aici până vin ciorile să te ciugulească?

Îmi ridic capul pentru a-i întâlni ochii fixați pe ai mei. Își arcuiește întrebător sprânceana, părând a fi impacientat.

— Nu ai de gând să țipi la mine? întreb, în timp ce mă aplec spre lanterna mea și o luăm la pas prin desișul pădurii. Crengile uscate trosnesc sub greutatea pașilor noștri, producând ecouri adânci ce se propagă de pretutindeni. 

— Mă faci să cred că începe să-ți placă să mă iau de tine, diLauren.

— Nu te mai obosi să-mi răspunzi, îmi dau ochii peste cap, strângându-mi mai bine corpul cu brațele. Vântul de afară se simte extrem de rece, și nici măcar gluga pe care mi-o trag peste părul înțepenit de-a binelea nu mă mai ajută să-mi țin în frâu tremuratul ce-mi sfârtecă organele.

— Probabil aș fi făcut mai multe decât să țip la tine dacă te-ai fi lăsat moale în fața lor. Am așteptat să văd ce faci înainte să intervin. Păreai că te descurci destul de bine.

Îmi întorc mai ceva decât un fulger capul spre el, însă nu-i pot întâlni ochii, căci privește drept în față, analizând fasciculul de lumină ce ne arată calea. Îl observ vag cum ridică abia vizibil din umeri, și mai că aș putea jura că buzele-i groase i se arcuiesc în dreptul colțurilor. Mă surprind destul de mult vorbele sale, căci n-aș fi crezut că tocmai ăsta ar fi motivul pentru care n-a dat cu mine de pământ până acum pentru ceea ce i-am făcut Oliviei. Și, iach! Trebuie să mă spăl de cinci ori pe dinți pentru a-i îndepărta gustul de pe limbă!