Locul 1 în cadrul concursului Penița de Aur, la categoria Dragoste.
Cea mai bună carte a anului 2019.
Locul 1 la categoria Dragoste în cadrul concursului Wattwriters Bookfestival.
Best Thriller Book 2020
Best Mistery Book 2020
Best Creative Autho...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul 31- E ceva la tine...
Nu știu cât timp a trecut.
Poate un minut, sau poate zece. Nu e ciudat cum scurgerea timpului pare complet dată peste cap atunci când ești pus în fața unei situații imprevizibile? Îmi aud respirațiile părăsindu-mi buzele, sfărmându-se în vâltori calde ce-mi gâdilă nasul, și parcă simt o dorință nestăvilită de a mă împinge în față și a-mi lipi obrazul de suprafața rece a ușii. Simt că îmi arde fața și gâtul, că urechile îmi țiuie de o presiune nebănuită și că locul în care corpul său face contact cu al meu se poate frânge din secundă în secundă, făcându-mă una cu pământul.
Palmele sale încă stau securizate pe brațele mele. Din când în când, când îmi simte probabil încordarea ce-mi precede masele de mușchi, fruntea i se freacă pe alocuri de bluza mea de trening, creând un val de electricitate statică să-mi cutreiere de-a lungul spatelui într-o vâltoare de răcoare. Mă trec o mie de emoții, și totuși niciun gând nu mai cutează a-mi traversa mintea. Mă simt de-a dreptul bulversată, ca și cum m-ar fi aruncat de pe vârful unei stânci pentru a mă lăsa să alunec în gol, în derivă.
— Spune ceva.
Vocea sa sparge barierele vidului ce mi se transpusese în minte, deblocându-mi urechile ce încep acum să funcționeze cum trebuie. Înghit cu greu, aproape fără puteri, saliva adunată pe cerul gurii, simțindu-mi brusc buzele ale naibii de uscate. Degetele mi se încleștează de la sine peste mânerul încălzit deja sub greutatea palmei mele.
— Dă-mi drumul.
— Nu vreau să pleci fără să clarificăm lucrurile, diLauren, replică oarecum tăios, însă nu-mi inspiră deloc frică, ci din contră.
— Dă-mi. Drumul, rostesc din nou pe același ton convingător, având ochii închiși și buzele strânse cu putere unele în altele. Corpul i se flexează lângă mine, însă nu ripostează pentru a încerca să mă mai convingă, creând același gol familiar de răcoare ce se transpune între noi de îndată ce se îndepărtează câțiva pași în spatele meu. Și brusc, parcă aerul nu mai pare atât de rarefiat ca înainte și aproape că-mi vine să plâng de fericire când plămânii reușesc, în cele din urmă, să se umple de oxigenul atât de calmant. Inspir cu poftă și, așteptând câteva secunde pentru ca inima să-și mai potolească bătăile, mă întorc cu fața spre el.
Stă la mai bine de trei pași depărtare de mine, cu brațele pe lângă corp și cu privirea înălțată ca și cum nu i-ar fi frică să-mi susțină ochii ce-i întâlnesc imediat pe ai săi. Pare același Nikolas dominant ca întotdeauna, însă simt, într-un cotlon al minții mele, că nu se simte deloc în largul său. Nu după mărturisirea șocantă de mai devreme, când și-a permis să-și descătușeze sufletul în fața mea.
Și poate că nu sunt convinsă de vorbele sale ce-mi par niște simple scuze aruncate în vânt, însă are dreptate. Nu vreau să plec de aici fără să-mi clarific întrebările ce-mi macină creierul încă de aseară. Pentru că ceva îmi spune că dacă ratez ocazia asta, Nikolas nu-mi va mai permite niciodată să mă apropii de el într-atât încât să se deschidă în fața mea.
