Un altfel de băiat rău

Capitolul 29

Capitolul 29- Și eu care te credeam băiat bun

Nu văd nimic la început.

Întunericul ce pare că ne înghite cu totul îmi fură complet vederea, aruncându-mă într-un tunel nesfârșit de... nimic. Resimt totuși căldura palmei lui Andrew peste a mea, strângând ușor ca și cum ar încerca să-mi dea de înțeles că nu sunt singură și, cu inima încă în gât ridic mai sus ceasul pentru a lumina mai bine interiorul încăperii. Îmi mijesc ochii dureros de tare, încrețindu-mi nasul, și observ cu greu bucățile uriașe de mobilă ce acoperă pereții la laterali. Un aer rânced, închis și îmbâcsit de un strat gros de praf îmi inundă nările, aducându-mi o ciudată stare de gâdilare în gât.

Înghit în sec, continuând să-mi târăsc adidașii pe podeaua scârțâitoare ca și cum, la orice pas, ar risca să se frângă sub mine. Tablouri înclinate în fel și fel de poziții contorsionate, felinare vechi, îndoite la capete și tencuială scorojită ce pare a se prelinge pe pereți; totul arată ca și cum camera asta n-ar mai fi fost deschisă de ani de zile. O cameră uitată de oameni și de timpul însuși, lăsând în urmă doar un miros sterp de lemn umezit. Iar în centrul ei, undeva în dreptul singurei surse de lumină de aici cu excepția ceasului meu — o fereastră destul de mică — tronează ceea ce pare a fi scheletul unui corp de pian al cărei suprafață lucește fad în lumina slabă a lunii. Respirația mi se taie subit, liniștindu-mi însă, în cele din urmă, bătăile forțate ale inimii.

— Ei, ce părere ai?

Îmi ridic capul spre Andrew, cu toate că abia de-i pot desluși conturul feței. Pare însă să mă privească atent și curios deopotrivă, cu buzele ridicate într-o încercare puțin eșuată de zâmbet. Încep să mă fâstâcesc de pe un picior pe celălalt, neștiind ce să-i răspund mai exact.

— Ăă, niciuna, cred? Îmi dreg glasul. Vreau să spun, ce-i locul ăsta?

Îi aud pașii mișcându-i-se pe dușumea, ca și cum s-ar îndepărta de mine.

— Sala de muzică. Mă rog, vechea sală de muzică. A fost închisă anul trecut.

— De ce?

O liniște scurtă, dar neobișnuit de apăsătoare, se lasă peste bezna ca de tăciune. Aș vrea să-i văd expresia lui Andrew, însă nu reușesc; stă cu spatele la mine, ca și cum ar privi dincolo de geamul de sticlă, iar sursele aproape infime de lumină mai că nu mă ajută deloc. Simt totuși că ceva îl frământă, — sau poate doar îmi imaginez totul și nu mi-a auzit întrebarea — însă oricum ar fi, îmi ghidez în tăcere pașii spre el, încercând pe cât posibil să nu dărâm lucrurile din jurul meu.

— A avut loc un accident, îl aud din nou vorbind, de data asta pe un ton inegal, și oarecum distant.

Mă încrunt puțin, neștiind ce se petrece mai exact, și mă apropii de fereastra murdară de praf, ștergând cu mâneca o porțiune de sticlă cât să las razele palide ale lunii să se reflecte și să producă mai multă lumină în interior. Pare o noapte destul de rece afară, căci vântul susură pe deasupra acoperișului, vuind ca și cum ar fi urletul unui lup părăsit de haită în mijlocul unui pustiu. Și, deși nu-mi place să recunosc, partea asta a Academiei îmi trezește puțini fiori pe șira spinării.