Un altfel de băiat rău

Capitolul 50

Capitolul 50: Ce vrei să faci cu el?

Cele câte secunde care se scurg între momentul în care buzele lui Andrew se deschis, și cel în care recepționez ceea ce tocmai a scos pe gură îmi par adevărată așteptare de groază. Bubuitul alert al inimii mi se izbește dureros de timpane, făcându-mi ochii să se mărească în diametru odată cu conștientizarea a tot ceea ce se petrece chiar sub ochii mei. Respirațiile întretăiate ale lui Andrew, aspectul său răvășit și complet dezordonat, palmele sale de-a lungul cărora încă se mai preling câteva urme întunecate de sânge vâscos. E real. Totul e real.

Îl simt pe Nikolas mișcându-se de lângă mine, însă e o mișcare atât de bruscă, încât nu realizez pe moment ce petrece decât atunci când îl văd deja aplecat asupra lui Andrew, apucându-i unul dintre coate în căușul palmei sale. Îl ține pe loc, în tim ce ochii săi, asemănători acum cu două bile alungite de negreață par a-i parcurge întregul drum de la palme și înapoi la ochi, cu o tensiune ce face aerul să se simtă mai greoi.

— Ce s-a întâmplat? îl aud întrebând în cele din urmă, iar tonul său, mult mai scăzut decât îl putuse auzi vreodată, îmi ridică câteva firișoare de păr la baza gâtului.

Andrew îl privește într-un mod ușor bizar, ca și cum ar delibera cu el însuși ce să-i răspundă, însă, în cele din urmă, își umezește buzele cu o altă respirație îngreunată, mutându-și cu o oarecare reținere ochii în jos.

— Habar n-am. Eram aproape de ieșirea din Academie când ceva ne-a făcut praf roțile mașinii. Profesorul LeRoy a coborât să vadă ce se petrece, iar atunci... Nu știu. S-a auzit o pocnitură, iar apoi a căzut. Eu și Jacksen am încercat să oprim sângerarea, dar nu știu dacă... Dacă...

Își scutură capul în mod vădit agitat, lingându-și cu nervozitate buzele. Aș vrea să mă fac una cu peretele din spatele meu pentru a avea mai mult echilibru în picioarele ce par a-mi vibra prin mușchi, însă nu mă văd în stare să schițez nicio mișcare. Sunt paralizată, și am nevoie de toată concentrarea din lume pentru a nu-mi lăsa gândurile să fugă spre noaptea aceea blestemată în care i-am curmat viața acelui băiat. Pentru că oricât de mult aș încerca, amintirile neplăcute mereu vor găsi o portiță prin care să se târască și să scoată capul de sub zid.

Clipesc ca prin vis, zărindu-l pe Nikolas dându-i drumul la braț. Corpul i se rotește brusc spre al meu, iar ochii ni se întretaie în scurt timp, rămânând fixați ca într-un blocaj al timpului.

— Mergi în camera ta.

— Dar vreau să...

— Aimée, acum, mă atenționează pe un ton grav, unul într-atât de autoritar încât fiecare fibră din mușchi se contractă, intrând în alertă. Îmi mut ochii de la el la Andrew, care continuă să stea cu maxilarele încordate, ștergându-și fruntea cu dosul palmei stângi. Revin cu privirea asupra lui Nikolas, dând în cele din urmă din cap în semn de aprobare. Mărul lui Adam îi urcă și coboară lent, neputând să ignor încordarea ce pare a-i precede întreaga expresie facială. Mă sustrag în cele din urmă de lângă ei, evitând să le mai acord vreo privire pe măsură ce mă îndepărtez, și nu mă opresc până când nu ajung în dreptul camerei mele, închizând cu un sentiment de neliniște ușa în urma mea.