Un altfel de băiat rău

Capitolul 5

5

Deschide ochii, Aimée

Alerg. Tot ce știu este faptul că alerg ca și cum viața mi-ar atârna de un fir de nisip și că, odată cu fiecare pas pe care-l fac prin pădurea deasă și cuprinsă de un întuneric demonic, pământul îmi fuge de sub picioare, încercând să mă catapulteze într-un gol nebun.

Încerc din toți plămânii să trag oxigen înăuntru pentru a mai putea continua câțiva pași, însă orice gură de aer pare că-mi frânge trupul la fiecare respirație, dându-mi foc pe dinăuntru. Simt că îmi va exploda pieptul din cauza adrenalinei, iar mușchii îmi stau atât de încordaţi pe oase, încât dacă mi-aș forța și mai tare mișcările aș risca să se rupă cu totul, paralizându-mă în loc.

Însă nu pot să mă opresc. Nu am cum. Altfel aș risca să mă prindă din urmă. Iar asta ae însemna sfârșitul pentru mine.

Așa că mă sprijin de trunchiurile unor copaci pentru a mă balansa mai bine pe picioare, auzindu-i foşnetul de sub picioare la mai puțin de câțiva metri de mine, forţându-mă să pun presiune pe mine și să mă mișc mai repede. O teamă îngrozitoare pune stăpânire pe corpul meu, făcându-mi mintea vraişte și inima să tresalte ca o fiară în chinuri în coșul pieptului.

Mă împiedic din cauza întunericului de rădăcinile uscate ale unui copac bătrân, căzând cu o bufnitură puternică pe pământul dur și bătătorit, iar sunetul de frunze sfărâmate aduce după sine o liniște mormântală. Îngheț, pur și simplu.

Din spatele meu, sunetul pașilor săi îmi ajunge cu greu la urechi, iar instinctul din interiorul meu îmi dă comanda să mă târăsc de aici, apropiindu-mă de corpul unui copac pentru a mă lipi cu spatele de el. Strâng din dinți, prinzându-mi glezna dreaptă între palme, însă nu pot să mă focusez prea tare pe durere pentru că îl aud. În spatele meu. Iar respirația sa face un zgomot macabru de sâsâit atunci când îi părăsește buzele, plutind prin aer până în timpanele mele.

Îmi cântă numele ca o pasăre ce încearcă să-și ademenească prada la joc, iar frica ce-mi încolţeşte în creier mă face să-mi duc disperată palmele la gură pentru a-mi stopa sunetele provocate de respirațiile sacadate.

Unghiile sale scrijelesc scoarța copacilor, iar apropierea pe care o simt între noi, aproape inexistentă, mă face să-mi închid ochii forțat, și să sper că va pleca în curând.

Însă nu o face. Iar peste câteva secunde îi simt palmele peste umerii mei, împingându-mă atât de tare, până când ajung cu spatele de ţărâna de jos, simțindu-i greutatea corpului cum o acaparează pe a mea. Încerc să-l împing cu brațele în piept pentru a mă sustrage de sub el, însă forța sa nu poate fi comparată cu a mea. Cu atât mai puțin cu cât, în secunda imediat următoare, palmele sale își croiesc drum spre gâtul meu, furându-mi aerul de pe buze în momentul în care își presează degetele adânc în carnea mea. Mă crispez, încercând să respir cu greutate, însă tot ce mai pot conștietiza este sunetul de înecat pe care îl tot scot pe gură odată cu încercările mele eșuate de a mă elibera.

— Deschide ochii, Aimée, începe să cânte din nou pe aceeași linie melodică ce-mi face corpul să se tensioneze și mai tare, însă refuz cu toate puterile să fac ceea ce-mi cere.

Simt că nu mai rezist mult, că inima îmi va ceda în orice secundă și că îmi voi găsi sfârșitul în pădurea asta blestemată.

Mâinile sale îmi înconjoară acum gâtul în totalitatea, ridicându-mi capul cât să mi-l lovească din nou de pământul înghețat. Lovitura îmi face creierul să sfârâie de durere, ţiuindu-mi acum ambele timpane.