Târfa care a devenit femeie

53

Cele trei ore din prima zi de școală, trecuseră lent pentru Gina, resimțindu-le ca pe o otravă ce se răspândește rapid în corp. Oare era posibil să se transfere și să nu mai dea ochii cu John? Nu! Două lucruri o făceau să rămână totuși în banca ei. Unul: Nu putea fugi la nesfârșit de trecut și de John care îi era foarte apropiat lui Gabriel, iar doi: nu putea să se prefacă de faptul că nu a auzit nimic din discuția lui cu fratele său Christian, fiindcă era singura persoană care îl credea sănătos și cinstit. Simțea că pierde controlul tuturor lucrurilor importante din viața ei. Lupta cu morile de vânt, dar nu avea de ales. Trebuia să se încăpățâneze să lupte cu tot ce avea la mână, fiindcă totul depindea de ea și ea de Gabriel.

— Gina...

Tresări subtil, atunci când Christian o atinse pe braț, aducând-o la realitate. Nu trebuia să-i fie frică de el, dar când îl privea simțea repulsie față de John. Știa că îl chinuie pe Christian așa cum și pe ea o torturase doar din vorbe. Văzându-l pe el, își amintea de amenințările lui John. Toți care se aflau împreajma avocatului se aflau în pericol, iar ea nu putea face nimic. Își dorea ca noul ei prieten să nu-și facă speranțe că îl va ajuta să scape de sub influiența lui John, fiindcă era neputincioasă. Și ea avea la rândul ei, suflete de protejat și un viitor strălucit alături de Gabriel. Oare era mai bine să se prefacă rece față de el ca să nu-i mai vadă speranța din ochii lui? Ea nu avea inima asta să respingă oamenii buni. Avea nevoie de prieteni ca de aer și Christian era unul din ei. Nu era cinstit din partea ei să-l evite și ea cum se pare că toți o făceau. Probabil toți îl cunoșteau de îl ignorau pe față, habar nu avea.

— Ăm? mormăi confuză.

— S-a terminat pe ziua de azi... Îi zise scurt și trecu pe lângă ea tăcut, cu privirea în jos.

   Băiatul ăla chiar era scump la vorbă, se gândi ea în acea clipă. Plecase fără să-i spună ceva, măcar „la revedere”, sau... nici nu era sigură dacă îl va mai vedea sau dacă va mai vorbi cu ea după cele întâmplate, dar avea dreptate. Nu mai era nimeni în clasă, iar ea rămăsese ultima. Apucă de pe masă caietul și îl îndesă iute în geantă , apoi o zbughi pe ușă afară.
  Se înnoptase, iar traficul se redusese. Nu mai era țipenie de om prin jur, iar în mintea ei își făcu loc, Gabriel. Doamne cât își dorea să-l vadă și să-l strângă în brațe să-i plângă la piept! Nu putea să spună nimic de John, cum îl trăda pe față pe el și pe fiecare din cei care îl considerau prieten. Era de fapt un dușman viclean, un demon deghizat în înger, însă nu era convinsă că arăta chiar a înger, ci mai degrabă un Iuda din vremurile apuse. Nu simțise nicio simpatie pentru el, iar acum nu credea că va mai simți vreodată.

  Condusese câteva minute bune până îl văzu pe Christian mergând pe jos, pe trotuar. Ajunsese într-o zonă nu prea populată și se întreba dacă nu cumva locuiește pe aproape de nu a luat un taxi. Ar fi vrut să treacă pe lângă el ca pe lângă un străin, însă nu reuși. Mai era mult de mers și la acea oră pe întuneric să-l lase singur, putea deveni periculos pentru oricine, darămite pentru el. Opri și îi făcu fleshuri cu farurile. Christian se opri și el din mers mai în spate puțin, apoi făcu vreo doi pași înapoi. Ginei i se păru că se temea de ceva poate fiindcă a văzut mașina ei luxoasă și s-a gândit la fratele lui, așa că se dădu jos și strigă la el.

— Sunt eu...te duc acasă?

   Mai târziu se aflau în mașină, în drum spre casă. Din ce auzise Gina, pentru el acasă însemna mai mult un iad, dar nu putea să-l scoată de acolo. Cel puțin nu încă...De jumătate de oră nu scosese niciun sunet, ci doar privea înainte.

— Trage pe dreapta...îi zise calm și ea făcu întocmai.

— Aveai de gând să mergi atâta drum pe jos? îl întrebă nedumerită.

— Nu...John mă aștepta în următoarea intersecție, dar m-ai scutit de prezența lui pentru o bucată de timp și îți sunt recunoscător pentru asta. Nimeni nu mi-a arătat bunătate cum o faci tu...Mulțumesc că m-ai condus...

— Pentru puțin...

Christian coborî jos din mașină dar nu închise portiera până nu o sfătui să stea departe de John.

Sfatul lui era o amenințare ce o făcu să se teamă și mai mult de acesta. Christian nu-i semăna deloc. În ciuda suferinței lui era foarte amabil.

— Poți conta pe mine, oricând. Putem discuta sau ieși la o cafea, nu îți sunt dușman Christian, să știi...

El nu răspunse. Nu îl văzuse zâmbind deloc, nicio clipă. Trata totul cu seriozitate și îl compătimea pentru ce trebuia să suporte, însă el n-avea nevoie de milă, ci de un prieten, de un sprijin, iar ea își dorea să i-l dăruiască oricând. Rămânea de văzut dacă el avea să o accepte ca prietenă sau o va respinge ca pe restul.

După o zi grea, se bucura să ajungă din nou acasă. Abia când parcă mașina își adusese aminte de telefon și îl verifică imediat. Gabriel o sunase dar când i-a respins atunci apelul închisese din greșeală telefonul de tot.

— Ce ghinion...se văită și intră în casă.

Ar fi fost culmea să găsească în casă pe Monica, Gladis și Gerr strânși la un loc și bătându-și joc de ea ca să fie tot tacâmul complet. Doar  mintea îi juca feste. În hol o aștepta Gabriel, îngrijorat. Ceasul era nouă seara, încă devreme, dar cum nu răspundea la apeluri și avea telefonul închis, își făcuse griji pentru ea.

— În sfârșit! răsuflă Gabriel a ușurare.

Gina îi sări direct în brațe și îl ținu strâns clipe lungi.

— Am crezut că înnebunesc sunându-te și nerăspunzându-mi...

— Îmi pare rău, îi răspunse cu nasul în pieptul lui... s-a închis din greșeală și cum eram la oră..

— E în ordine, ești aici și sunt nespus de fericit.

Gina începu să plângă la pieptul lui.

— Ți-a fost atât de dor de mă strângi așa?

— Te iubesc atât de mult, și îmi face bine să știu că există un om care mă iubește și mă așteaptă acasă cu brațele deschise...

  Gabriel îi simți vocea tremurând și o dezlipi de el.

— Iubito, plângi? Nu vreau să ai lacrimi în ochi nici măcar de fericire...îi zise și șterse obrajii ei umezi cu vârfurile degetelor.

— Mi-am adus aminte de trecut...de mama, de sora mea...

— Așa dintr-o dată sau ai aflat de sora ta?

— De sora mea? Ce e cu sora mea?

Gabriel se uita la ea perplex, făcând-o să devină și mai confuză.

— Ce știi de sora mea? Gabriel, spune-mi!! strigă ea și mai tulburată.

— Hai la noi în cameră și vorbim în liniște, bine? Nu vreau să mai fi așa tensionată. Îți explic...