Târfa care a devenit femeie

7

    Gabriel era curios de afirmația ei evazivă, încât nu se abținuse să nu o întrebe.

— Nu?! Păi de ce nu-i poți avea aproape dacă încă trăiesc?

Gina doar ridică din umeri, în timp ce toca niște legume pentru o salată. Lui nu-i plăcea tăcerea ei și în mod normal, nu proceda astfel cu nimeni, adică să încerce să despice firul în patru, dar în acel moment era de o curiozitate avidă și nu-i permisese să scape cu una cu două. Nu funcționa așa, încerca alte tactici până o făcea să vorbească.

— Nu vrei să-mi spui? Dacă nu ai încredere în mine, pot înțelege...

— Nu, nu e asta, răspunse ea și își făcu în continuare de lucru prin veselă.

  Când el decisese să tacă și să amâne acestă conversație care pentru ea părea delicată, Gina îl surprinse cu o altă frază ce o dată ieșită din gura ei, nu putea decât să te surprindă.

— Dacă nu erai un tip care voia să se arunce de pe pod, ci doar un ins anonim într-o mulțime care își căuta jumătatea și m-ai fi văzut pe mine, o prostituată frumoasă care ți-ar fi spus „ Bună!” zâmbind larg, dar totuși fiind doar o stricată de pe marginea șoselei, mi-ai fi răspuns?

  Fata îl privea adânc în ochi, făcându-l pe Gabriel să se gândească îndelung la spusesele ei.

— Probabil că nu...

— Hîm! Vezi? a adăugat ea strâmbând ușor colțul gurii și reveni la măsuța din bucătărie pentru a lua farfuriile să le treacă pe cea din balcon. El se ținea după ea, ducând salata.

— Ce vrei să spui cu asta? Nu înțeleg. Ce legătură are cu părinții tăi?

— Ce e de neînțeles, Gabriel? În ce timpuri trăiești? Părinții mei m-au renegat când au aflat ceea ce sunt...

— Atunci...de ce ești...așa? Ce te-a făcut să iei decizia asta?

— Parcă îți era foame, acum mă interoghezi?

— Nu...scuze...

  Gina se simțea prost. El îi spusese despre el, deci era corect și ca ea să-i spună ceva despre ea, dar trecutul chiar de era unul dureros, avea de gând să-i spună după ce mâncau micul dejun în liniște.

— Am să-ți zic...la cafea, după ce mâncăm. Mai poți aștepta câteva minute nu?

— Sigur...

Tonul ei era puțin răutăcios, dar avea să o îmbuneze imediat ce afla ce secret ascunde în spatele „ meseriei” și a inimii ei. În ciuda aparențelor și a situațiilor neplăcute în care era convins că zilnic era pusă, Gina avea suflet bun din moment ce îl primise în casa ei, îi suportase crizele lui de trădat în dragoste și împărțea cu el din puținul ei.

— Am sunat de pe mobilul tău, la firmă să-mi aranjez treburile...sper că nu te-a deranjat...

— N-ai de ce să te scuzi...oricum nu mă sună nici Pulea!

  Gabriel se înecă cu o bucățică de ou care alunecase pe gât nemestecată când îi ajunsese la urechi pseudonimul indecent strecurat de ea în discuție.

— Ce mama măsii te-a apucat dintr-o dată? rosti uimită în timp ce-i bătea cu pumnul în spate, sărindu-i și lacrimi nu doar dumicatul din gât.

— Gata...dă-mi apă, zise ștergându-se la ochi.

— Băi, deci n-am văzut așa ceva în viața mea...zici că ai avut o criză de epilepsie și pe lângă asta te-ai și înroșit ca semaforul.

— Ah..taci te rog! În loc să vezi ce are omul și să zici mersi că nu e grav, tu faci haz de necaz.

  Gina închise gura întâlnindu-i ochii limpezi și își uni buzele ca să nu râdă, dar un surâs frustrat de-al lui, pornise haosul. Începuse să-și dea sufletul la masă, nedumerindu-l pe Gabriel ce era așa amuzant. Clar era o tipă copilăroasă, dar râdea de el și asta într-o anumită măsură îl supăra, îngustându-și privirea.

— Gina...termină! Nu vrei să trecem la cafea și să-mi spui ceea ce ai spus că-mi vei spune?

  Ușor, ușor distracția se domolise și seriozitatea ei îl speria pe bărbat. Ochii ei se umeziră considerabil făcându-l să se întrebe dacă e din cauza exploziei de râs ori fiindcă ascundea ceva trist sub masca de fată plină de viață.

— Hai în sufragerie... Vreau să-ți arăt ceva, îi spune lui Gabriel și luându-și cana de cafea porniră într-acolo.

  N-avea importanță că era prânzul, pentru ea era ca prima oră a dimineții, iar el nu putea decât s-o imite.

  Cât Gabriel se așeză pe un fotoliu, Gina îi adusese o cutie albă și i-o trânti în față. El o studia întrebând-o din priviri ce se află în ea.

— Deschide-o! Nu e o bombă. Sunt niște fotografii cu mine.

  Gabriel le răsfoi pe fiecare în parte.

— Ești tu, în școală, cu ai tăi...erai frumușică...și isteață. Văd că ai diplome cu note excelente...de ce...

  Gina îl întrerupse arătându-i o poză cu ea mai deosebită decât celelalte, purtând o rochie roșie, coroniță pe cap și flori în brațe, iar părul negru ca abanosul îi era făcut inele.

— Acolo eram când am câștigat ca regina balului bobocilor...Noaptea în care am fost răpită din stația de autobuz.

— Răpită?! Gabriel îi dedicase Ginei întreaga atenție.

— Printr-un proiect al școlii am fost aleasă să întâlnesc un mare afacerist care avea o imensă companie ce se ocupa producerea bijuteriilor veritabile și multe alte producții din diverse domenii. Eram flatată și încântată de asemenea să-l întâlnesc dorindu-mi să fac și eu parte din imperiul său la un moment dat. E muult de povestit...te vei plictisi.

— Te rog, continuă...

Căzută pe gânduri își căuta cuvintele potrivite, după părerea lui, care ardea de nerăbdare să afle continuarea. În acel moment sună mobilul Ginei și Gabriel își dădu ochii peste cap.

— E nebuna mea. Trebuie să răspund altfel sună la infinit.

— Mă rog.. Nu-i spune de mine și expediaz-o mai repede.

Gina râse și o premieră era și zâmbetul lui chiar de era mai forțat.