AL ŞASELEA SOARE

Capitolul 18

-Maiestate! Şerpii au venit şi Legea... Salvaţivă acum!- spuse slujnica.

Klio sări ca ars de pe scaun spunând ca ceilalţi să-şi ia cele mai importante lucruri. Eu am ieşit din cameră ca să întâmpin Legea. Dar cine sunt Şerpii?! Ies din cameră pentru a vedea cine mă aşteaptă. Dar 7 bărbaţi, acei şapte bărbaţi veniţi aici acum 20 de ani au sugrumat şi însângerat Legea! Trupurile îmbrăcate în alb acum zăceau în bălţi enorme de sânge. Ochii mi se mărecs brusc. Fac câţiva paşi înapoi. Băieţii au plecat acum câteva clipe. Am uitat să le spun ceva foarte important. Când încer tiptil să fug de ei, aud sâsâit de şarpe. În spate aveam o oglindă în care am privit instinctiv. Toţi acei bărbaţi aveau reflecţie de şarpe. Care mai de care, dar toţi înfricoşători!

-Ce v-vreţi?- întreb bâlbâindumă.

Unul din bărbaţi face un pas în faţă. Işi dă gluga jos şi scoate la iveală o faţă stranie ca de om nebun. Ochii păreau că-i zbor din orbite, iar limba lungă de şarpe părea că nu-i încape în gură.

-Ce vrem noi? Hahahaha, iubire noi vrem multe, foarte multe, dar acum am nevoie să-ţi văd sângele curgând pe oglinda din spatele tău!- vorbea dur acesta. Râdea psihopatic şi-mi provoca şi mai mari fiori.

Ceilalţi bărbaţi nu sau mişcat deloc. Şi priveau podeaua. Deodată încep să alerg. În urma mea nebunul ţipa să mă opresc, dar trebuie să-le spun băieţilor ceva foarte important. Străbat coridoarele lovindumă de pereţi. Ajung cât mai repede afară. Fug într-un loc unde sunt foarte mulţi oameni. Cei şapte sunt după mine. Tarabele vânzătorilor care îi încurcau, erau aruncate în aer sau strivite de pereţi. Ajung în port unde copii deja erau gata de plecare. Klio mă observă şi coboară pentru a mă ajuta să mă ridic pe corabie.

-Nu rămân aici! Nu vreau ca ceva să se întâmple cu voi! Plecaţi spre dreapta. Ajungeţi în Oxion, acolo o căutaţi pe Bonnie.- îi spun eu.

-Nu mamă!- îmi reproşează acesta, dar îl împing peste bord în corabie.

Brusc sângele mi se face cheag şi planez deasupra portului.

-Ai gândit că fugi de mine?!- îmi ţipă nebunul.

Aud cum glasurile băieţilor mă strigă, dar nu mă pot mişca. Deodată sunt trântită în pământ. Corpul meu se făcut o clătită lovită de pământ. Unul din bărbaţi se apropiase de mine şi îmi dă du să beau ceva. Ceva roşu. Ochii se înceţoşează, mintea se goleşte. Ce am băut?! Ce va fi cu mine? Ce va fi cu băieţii mei?!!

După ceva timp cât nu văzusem nimic, brusc văzusem o poartă. Scump decorată cu frunze de dafin auzii. În centrul acesteia era un nor auriu. Totul sclipea de parcă aş fi ajuns într-o lume complet diferită. Şi chiar aşa era! Câţiva gardieni de la poartă îmbrăcaţi total în auriu şi cu suliţe masive în mâini, mă întrebau de ceva gen documente. Le-am spus că nu le am, dar observând simbolul de soare şi peşte. Se înfiorară, dar m-au lăsat să trec. Straniu fapt, dar eu trebuiam să mă uit în sus la gardieni, sunt oare ei mai mari de înălţime? De partea cealaltă erau case mari şi frumoase de diverse culori cu ornamente stranii. Oamenii care erau acolo semănau cu ceva zei, regi măreţi din dinastii diferite. În toţi oamenii de acolo în depărtare l-am observat pe Soare. Alerg în grabă spre el. Simt cu îmi curg lacrimi şi fugind spre el împing pe toţi ce-mi stau în cale. Îl trag de maiou. Băiatul se întoarce.

-Oh, dragă, pot să te ajut cu ceva?!- acesta mă priveşte suspicios.

-Soare! Nu mă recunoşti sunt eu, Kayda. -îi răspund în speranţă că nu ma uitat.

-Kayda... Dar eşti copil şi ai părul roşu! Nu eşti tu! - spuse el.

-Eu... Ei mi-au dat ceva roşu să beau!- îi spun.

-Ei ţi-au dat o băutură care îţi ia sufletul...- o spuse gânditor.

Ne-am îndreptat spre o casă. Mare, cu uşi albe şi pereţi crem. Era destul de încăpătoare. Nu aveam aşa de multe puteri ca să pot vorbi cu el, am adormit foarte repede.

Mai târziu:

Mă trezesc de la un miros perfect ademenitor de prăjituri. Credeam că o să mă trezesc în lumea reală legată de un pat sau închisă undeva ca să nu fug, dar sun aici în casa lui Soare. Mă ridic de pe canapeaua pe care dormeam. Plec spre bucătărie. Mă apropii tiptil  de iubitul meu. Brusc acesta se întoarce împingândumi în fată cu lopăţica de lemn de amestecat bucatele.

-Kayda! Oh scuze, eu m-am speriat eşti bine?- îşi retrage arma şi mă abalizează, apoi mă îmbrăţişeză.

-Da,da,da...- spun eu dezgustată.

-Dumnezeule... Vreau aşa de tare să te sărut, dar arăţi ca un copil de 14-15 ani...-spuse el cu un glas straniu de blând şi nişte ochi dulci de iubire.

-Ştii cine sunt, câţi ani am...- îl sărut pe obraz şi mă îndrept dansând spre farfuria cu prăjituri gata scoase din cuptor, de pe masă.

Brusc simt cum nişte braţe puternice,mă ridică şi mă duc spre acea canapea pe care dormeam. Soare îşi afundă nasul în părul meu, care după cuvintele lui, e roşcat. Mă întorc şi privesc ochii seducători albaştri. Îmi sărut iubitul. Însă când el încearcă să mă sărute, mă zbat şi-l lovesc cu palmele în piept ţipând că mii foame.

-Gata, ţicnito taci!- ţipă el şi îndreptă spre bucătărie.

Scoase două farfurii albe cu decoraţii aurii pe margini şi puse nişte supă, care mirosea perfect de gustos. Asta mă făcea să vreau şi mai mult să mănânc.

-Oh, dragă, eu nu sunt o "ţicnită", eu sunt o nebunie mică pe care tu o iubeşti.- mă apropii dansând de Soare.

- Da, da şi eu sunt alintatul care are nevoie de această mică nebunie, care moare după mine!- spuse el sărutândumă pe nas.

-Pfff, narcisist!- pufăi enervată.

Soare începe să râdă. Puse pe masă  două linguri. Ne-am aşezat şi am început să mâncăm, când brusc Soare mă priveşte serios.

-Kayda...dar ce s-a întâmplat cu băieţii noştri...