Răzbunarea Sakurei [În Curs De Corectare]

Capitolul 2

Sakura mergea prin orașul aglomerat încercând să iasă din el. Nu mai dorea sa stea nici măcar un minut în locul acesta de cretini și profitori. Era neatenta la ce era în jur. Nu-i mai păsa de nimic altceva.
Dorea să meargă acasă, dar simțea ca nu mai avea așa ceva. Dorea sa se elibereze de razbunarea ce o avea în suflet și care îi manca viața. O devora din interior. Dar totuși continua sa meargă. Era conștientă ca nu se putea întoarce în Konoha, și asta o întrista. Dintr-o data simți cum picioarele i se infundara. Nisip mișcător. Un jutsu. Se enervă. Fix de asta avea nevoie acum: o încăierare. Trebuia să fie un spion, nu un războinic. De fapt, nici un spion nu trebuia sa fie. Probabil un fugar. Avea prea multe informații despre sat ca să lase să fie descoperite. Poate că a fugit de acolo dar inima ei tot împreună cu prietenii ei a rămas. O lacrima i se prelinse pe obraz. Prietenii ei. O sa lupte pentru ei. Pentru konoha!
Nisipul mișcător o prindea mai mult sub pământ și o provoca să riposteze chiar dacă părea ca nu mai e șansă.
Sakura scoase din ghiozdanul ei  o funie pentru cort și o lega de un țăruș. Apoi o aruncă cu îndemânare spre țiglă unei case. Și începu sa tragă, ca să scape. Și reuși. Începu să se uite atentă la toți oamenii încercând să ghicească cine e shinobiul. Toți păreau oameni normali și speriați de jutsul respectiv. Dacă Sakura dorea să nu-i rănească trebuia să se depărteze de oraș. Să se lupte cu acel inamic în câmp deschis. Să aibă avantaje egale.
Se strâmbă. Trebuia să fugă. Ura asta. Totuși, nu era alternativa. Începu să fugă repede spre periferia orașului, trântinduse în oameni, dărâmând tarabe scuzanduse precipitat. Totusi, în spate patru oameni o urmareau cu atenție. Se strecura printre oameni și printre case, neauziti, credeau ei. Dar Sakura îi vedea. Și îi auzea.
Pana la urma a ajuns la ieșirea din oraș. Totusi, nu se opri. Trebuia să meargă cat mai departe. Sa fuga, de ei, de toți. Totusi, un zid mare de pământ ieși în fața ei. Un om cu jutsu de pamant. Nu era bine.
-Cine sunteți? țipă Sakura. Și ce vreți?
În fața zidului de piatră au apărut trei oameni.
-Luptă-te cu noi! spuse cel din mijloc.
Aveau fețele acoperite de cagule iar privirile le erau urâcioase.
-De ce ar trebui să fac asta, îi întreabă plină de dezgust. Știu că nu par, dar sunt o pacifistă convinsă.
Bărbatul, cel din stânga pufni zgomotos și zise:
-La cum l-ai pocnit pe săracu' om în bar de s-o crăpat peretele, nu prea îmi vine să cred, ști?
Sakura țipă în sinea ei. De ce, de ce, de ce, și-a pierdut controlul?!
Respiră adânc încercând să se calmeze.
Era conștientă ca nu era un spion bun. Mai degrabă prost. Știa că nu era mama ei. Totuși, și-ar fi dorit să fie.
-Aveți noroc că nu sunt mama mea, șopti ea printre dinți. Pentru că dacă eram ea, ați fi scăpat cu viață după ce m-ați provocat. Dar acum, (își așternu un zâmbet malefic pe față), nu pot promite nimic.
Bărbatul care a vorbit se încruntă. Ce era cu fata asta? se întreba.

Sakura se lupta. Arunca kunaiuri, distrugea cu chakra. Totusi, nu se lupta cu tot ce avea. Mai degrabă cu minimul lucru pe care îl știa. Totuși, shinobi mascați aveau probleme grave și cu atât. Sakura era prea rapida în comparație cu ei, iar ei nu erau tocmai experimentați în genul de lupte rapide și cu adversari agili. Iar Sakura nu stătea pe gânduri când trebuia să dea. Așa a învățat-o Tsunade, senseiul ei, și totodată a cincea Hokage. Își musca buza de jos în timp ce arunca un kunai. Hokagele satului pe care l-a trădat. Lasă asta Sakura-își spunea-concentrează-te!
Știa ca misiunea ei ar fi fost compromisă pe veci dacă nu i-ar fi învins. Și ar fi pierdut totul. Nu putea permite asta. Trebuia să o răzbune, cu orice preț. Își scoase un kunai și îl arunca spre ultimul adversar. Îl nimeri în mână iar acesta căzu inconștient. Pierduse prea mult sânge. Sakura răsuflă ușurată. Gata. S-a terminat. Dar în depărtare se auzi ca și cum cineva bate din palme.
-Bravo,era o voce grava și puternica. Nu credeam că o să te descurci așa ușor cu prietenii mei.
Vocea se auzea din spatele ei. Se întoarse repede și se depărtă câțiva pași. Cum de nu l-a observat până acum? Și cum de el nu și-a ajutat prietenii, dacă tot îi numea așa?
Avea parul negru ca tăciunele, iar ochii lui descriau perfect abisul noncolor în contrast cu pielea lui alba. Totusi trăsăturile frumoase erau acoperite de expresia lui. Un zâmbet. Dar nu orice fel de zâmbet. Unul care prevestește moarte. Și bucuria de a o aduce.
-Cine ești? spuse Sakura cu o voce furioasă. Nu mai am chef și de tine. Pleacă din fața mea!
Băiatul își lungi zâmbetul pentru o secundă, dar se încruntă brusc.
-Pot mai întâi să te întreb ceva? De ce nu i-ai omorât? Pot să depună plângere și să fi urmărită în toată țara.
Sakura se îngrozi. Cine era acest om?
-Pleacă. Nu am nevoie să dau explicații nimănui.
Se întoarse pe călcâie și dori sa plece. Dar următoarele lui cuvinte o făcură să se oprească încremenită.
-Pot să te ajut să te răzbuni.
Se întoarse brusc și țipă cu o furie și o ură pe care nu știa ca le are.
-CE ȘTI TU DESPRE MINE?!
Băiatul pufni.
-Nu pot spune că nu știu nimic. Dar, își întoarse privirea spre Sakura și o privi în ochi, mai adânc ca oricine altcineva.
-Dar, reluă el, pot să văd în ochii tăi ura ascunsă, suferință, răzbunare.
-CUM?! rabufni Sakura cu pumni încleștați.
-Pentru ca am trecut și eu pe-acolo...
Sakura rămase fără cuvinte. Până la urmă se încruntă și zise:
-Hai să facem o înțelegere. Ne luptăm și dacă eu câștig, tu îți convingi prietenii să ma lase în pace și sa uite ce s-a întâmplat aici și noi doi să devenim străini.
Băiatul își ridică sprâncenele și întrebă:
-Și dacă câștig eu?
Sakura ridică din umeri.
-Nu știu, alege tu.
Nu credea că o să câștige el nici în o sută de ani.
-Bine, atunci, tu o să lucrezi pentru mine.
Sakura întinse mana, iar el fară să stea pe gânduri i-o luă.
-Deci, avem o înțelegere.