Răzbunarea Sakurei [În Curs De Corectare]

Capitolul 33

Pe Sakura o durea tot. Corpul ei avea numai febre musculare.
Asta era ciudat. Ea, rezistența în persoană, se întorcea de pe o parte pe cealaltă pe pământul uscat și nu găsea absolut nicio poziție în care să poată sta fără să o doară absolut tot corpul.
Și când se gândea că ea acum în jur de două săptămâni nu avea absolut nicio problemă să doarmă pe pământul tare, ci mai degrabă se simțea revigorată după o noapte sub cerul liber.
Adevărul era că de când cu Sasori...
Nu! Nu îți reaminti! se avertiză ea.
Dar era deja prea târziu. Fața lui Sasori era deja era întipărită în mintea ei. Dar nu fața lui încruntată. Nu, nici cea veselă.... Cea rece, fără viața, moartă.

Sakura înghiți în sec și se întoarse pe cealaltă parte. Dar fără rost. Era logic. Nu va închide nici un ochi nici în noaptea aceea.

***
Satul Sunetului era puternic. Deși nu se încadra între cele mai importante clanuri, nimeni niciodată nu ar fi putut spune că nu e puternic.
Deci... Cum reușise un singur shinobi provenit din alt sat să devină Kage-ul acelui sat atât de ușor?
Asta spunea foarte multe despre Orochimaru și Sakura, era puțin speriată să se întâlnească cu cineva nu doar din aceeași generație ca maestra ei, ci chiar și din aceeași echipă.
Cuvântul cheie e puțin.
Restul din ea era nerăbdătoare.
Și Sasuke părea că trece prin aceleași sentimente, dar curiozitatea era înlocuită cu frica...
Sasuke, deși părea mai calculat și experimentat, în unele momente din luptă uita de moralitate și se repezea ca un monstru la adversar. Deci, da. În momentele acelea părea un animal sălbatic care trebuie urgent dresat.
Poate Sasuke s-ar fi putut ridica la același nivel ca Itachi în curând dacă ar scăpa de aceste porniri.
Dar, bineînțeles, acestea erau doar gândurile Sakurei, iar acesta se considera de-a dreptul stupidă că se gândea la asta.
În ultima vreme avea impresia că prea dorea să îl cunoască pe Sasuke. Să fi fost involuntar? Să fi fost voit? Nu știa, dar cert era că se îndepărtase mult prea mult de principiile ei originale.
Iar acum...
-Hei! E cineva acasă!?
Sakura clipi încă o dată, trezindu-se din visare. Era lângă Sasuke, într-o pădure în mijlocul unui luminiș.
-În sfârșit ai coborât și tu pe pământ! A fost frumos în nori? o ironiză Sasuke. Părea enervat că fusese ignorat, iar Sakura realizând asta nu își putu ascunde un zâmbet satisfăcut. Dar, gândindu-se la bătălia care urma și la faptul că ei trebuie să colaboreze, se mulțumi cu satisfacția câștigătoare și replica și-o păstrată simplă:
-Scuze, mă gândeam la altceva.
Sasuke și el, realizând gravitatea evenimentelor următoare se mulțumi să facă o grimasă nemulțumită și să pufnească ușor, atrăgându-i atenția să nu își mai piardă concentrarea.
Urma o lupta grea, iar niciunul, aflat acum chiar în fața ei nu își putea masca îndoiala complet. Un sannin legendar. Iar ei doi adolescenți. Suna de-a dreptul patetic.
Dar bineînțeles, niciunul nu dăduse de înțeles că ar crede asta.
Privind în urmă, Sakura regreta tot. Acele momente au fost așa de prost gândite încât urmările nu au fost surprinzătoare deloc!
Să atece un sat, doar ei doi! Suna așa de stupid, acum privind totul, încât putea doar să își ascundă fața, care era roșie gândindu-se la prostia ei trecută.
Pentru că era vina ei, a ei!! Și știa asta mult prea bine...

***
Sakura gâfâia. Nu era de mirare.
După ce au învins pe shinobi de la intrare au intrat în peștera care ar fi trebuit să fie adăpostul Satului de Sunet. Dar surprinzător, nu au găsit pe nimeni. Părea o bază abandonată pe timp de război, cu vase sparte și cu haine sfâșiate pe la colțuri și cu mâncare stricată în cămări. Niciun om.
Ce se întâmpla în acest labirint cu piatră gălbuie și cu un model de cercuri pe pereți?
Să fi fost un asalt? O epidemie?
Ecoul pașilor lui Sasuke erau singurele sunetele care ajungeau la urechile Sakurei.
Și asta o înspăimânta. Să știe că dacă nu ar fi fost acea porsoana ea ar fi fost pierdută și singură...
Înghiți în sec. Se concenteă pe sunetul pașilor lui Sasuke apropiindu-se involuntar de el.
E ciudat că depindea atât de mult de el? Probabil.
Dar, dintr-o dată un sunet ca un șâșâit de șarpe se auzi în spatele ei. Sakura se opri din alergat, încremenită.
-Bau, se auzi o voce calmă, miroasă de bărbat.
Sakura sări în sus și se întoarse spre omul care spatele ei speriată.
-Ce iubesc privirea aia, speriată, de pradă, spuse Orochimaru lingându-se pe buze.
-Ce zici, micuțule șoricel, n-ai vrea să te mănânc?
Sakura privi terifiată la persoana din fața ei înghețată complet de spaimă.
Și dacă nu era de-ajuns, pentru prima oară... Începu să tremure... Dar nu de frig...

A/N
Nu-mi vine să cred că mă aflu aici, ca o autoare aproape terminând primul volum dintr-un fanfic!
Mulțumesc enorm! Sunteți cei mai minunați cititori la care aș fi putut visa!
De acum, în fiecare sâmbătă voi posta un capitol!
Enjoy!