Răzbunarea Sakurei [În Curs De Corectare]

Capitolul 11

-Te rog, nu pleca din nou! șoptea micuța fetiță cu patul de un roz pal.
Mama ei îi puse mâna pe capul ei și se apleacă.
-De ce plângi, Sakura?
-Pentru că pleci.
Mama oftă. De prea multe ori a avut discuția aceasta.
-Trebuie să fac asta pentru clan. Pentru Konoha. Pentru viitor. Noi suntem Haruno, temelia. Noi facem partea grea a lumii ninja. Suntem shinobi din umbră. Să nu uiți asta niciodată. Dacă vrei să luminezi în lumina n-o să se observe. Dacă luminezi în umbră, vei surprinde pe toată lumea.
-Dar... Eu nu vreau să fiu un asasin. Vreau să fiu un medic ninja.
Mama zâmbi.
-Atât timp cât ești fericită poți să faci orice îți dorești. Dar, să nu uiți: ești din clanul Haruno. Vei simți și tu apăsarea, mai devreme sau mai tarziu, a vieților camarazilor tăi. Dar să nu te sperii. Atât timp cât ești puternică nu ai de ce să-ți faci griji. Vei reuși.
Fetița își ridică privirea.
-Te vei întoarce?
-Când nu m-am întors eu?

Acum. M-ai lăsat singură. Ai murit fără nerușinare de mână celor din țara pietrei. Cum ai putut?! Uneori mă gândeam ce aș face dacă aș fi avut șansa să te mai văd. Te-aș îmbrățișa plângând sau te-aș face mincinoasă?! Sunt așa de multe lucruri pe care vreau să le fac cu tine și nu am apucat. De ce nu ai fost la examenul chunin? De ce nu ai fost cu mine în drum spre academie? De ce nu ai văzut cum am venit ca genin acasă? De ce nu m-ai încurajat la prima misiune? De ce n-ai văzut cum am devenit un medic ninja? Sau atunci când am deblocat semnul celor 100 de vindecări.
Când toate astea le-am făcut pentru tine! Să mă răzbun pe ei? De ce ai murit?
Ești moartă. Ce greu e să recunosc asta. Nici când o să moară ei n-o să te întorci. N-o să te mai văd niciodată. Dar e așa de greu să te știu așa de departe. Ba nu. Nu ești departe. Pur și simplu nu mai ești. Oricât aș alerga, nu se va schimba cu nimic. Nu te mai întorci. Știu asta, dar de ce nu accept?

***
Sakura se uita pe fereastră din patul comod. Pe jos era un covor negru cu însemnul Uchiha pe el,iar în dreapta era un dulap plin cu haine.
Totuși, Sakura nu se simțea bine. Ușa de metal era încuiată, iar perdelele de in ascundeau niște gratii ruginite. Simțea că se sufocă între acești pereți groși. Era într-o colivie, oricât s-au sinchisit ei să o împodobească. Făceau și mai vizibil ceva evident: era o prizonieră.
Oftă zgomotos. Sări din pat. Îl lăsă așa, dezordonat, și se îndreaptă spre dulap. Îl deschise cu putere. Se strâmbă. Nimic nu se asocia cu stilul ei. Totul negru și albastru și.. O, nu! Semnul Uchiha pe spate! Hainele ei erau murdare de la lupta anterioară. Aveau nevoie urgență de o spălare. Se mai uită încă o dată la haine. Tresări surprinsă. Nu exista nici o bluză, pantalon sau ceva comod. Doar rochii.
Sakurei nu-i venea să creadă.
-Glumești?! icni.
Dar nu avea de ales. Se schimbă repede într-o rochie neagră, bufantă, puțin mai sus de genunchi și niște ghete lungi, unde își ascundea kunaiurile și hârtiile explosibile. Își prinse bandana ei roșie cum obișnuia să o facă în sat. Se simțea mai bine. Dar nu va putea lupta în afurisita asta de rochie. Avea nevoie de altceva.
Dintr-o dată ușa se deschise iar cineva intră încet în cameră.
Era un Uchiha.
-Ce vrei? întrebă Sakura înțepată.
-Mi-a fost ordonat să te duc undeva.
-Adică?
Bărbatul tăcu și îi făcu semn să îl urmeze. Sakura se încruntă, dar îl urmă afară din colivia ei.
Se strâmbă la soarele strălucitor. Razele dupamiezii pârjoleau străzile îngrijite.
Sakura îl urmă pe acel Uchiha ignorând privirile locuitorilor.
Încercă ca pe baza celorlalte amintiri cu reședința să își formeze o imagine de ansamblu. Dar nu avu timp să pună toate informațiile cap la cap pentru că omul se opri brusc.
-Am ajuns.
Sakura aruncă o privire spre clădirea în fața căreia se aflau. Era uriașă și neagră. Pufni. Uchiha aveau o obsesie: culorile închise. Știa că viața nu era numai fericită, dar totuși, asta nu însemna că era neagră. Mai degrabă gri. Atunci de ce...?
-Intră.
-De ce?
-O să vezi.
Sakura oftă și se îndreptă spre ușă. Ce era acolo?