Răzbunarea Sakurei [În Curs De Corectare]

Capitolul 36

Mirosea a sânge. Nu era ca și cum Itachi nu ar fi fost obișnuit cu această aromă, care cândva a fost una din preferatele lui.
Cândva.
Până când a început el să scuipe din când în când. Boala lui își arătase primele semne acum mult timp, dar el le-a ignorat. Acum nu mai era nimic de făcut. Trebuia să moară în 6 luni, maxim.
Dar, acest sânge nu se datora bolii lui. Nu, nu.
Tuși încă o dată din cauza fumului ce îl înconjura. Se uită la cerul negru și privi în dreapta și în stânga la cadavrele ce fuseseră odata membrii ai clanului său șezând peste ruinele clădirilor ce formau cândva respectabila reședință Uchiha.
Se relaxă și închise ochii zâmbind.
Și grijă de tine Sasuke.
Acesta îi fusese ultimul gând înainte ca să se alăture sutelor de cadavre.

***
Era seara.
Vântul bătea dinspre nord est, iar Fugaku Uchiha stătea drept în mijlocul tuturor.
Cadavre îl înconjurau. Tot ce mai rămase din ceea ce a fost cândva reședința Uchiha ero o ruină.
Se uită în zare.
Părea că apusul dorea să-i vorbească. Lumea continua să înainteze. Chiar dacă nu mai exista Uchiha.
-Mikoto... șopti el.
Și, el, acel bărbat înalt și solid, acel lider de clan puternic căzu în genunchi, își acoperi fața cu mâinile și începu să suspine încet.
Dar acel suspin se transformă într-un răget. Tot ceea ce jurase el să protejeze.... Toate au dispărut. Toate au fost exterminate....
Nimic nu mai avea sens și totul a dispărut.
Își ridică ochii spre cerul înnorat. Și o picătură îl lovi pe frunte.
Imediat începu să plouă, iar Fugaku se ridică încet de pe pământ și porni alene spre pădurea care ar fi trebuit să fie lângă reședință.
Figura lui inexpresivă nu mai sugera nimic.

***
Fata fugea mult prea repede având în vedere tocurile înalte pa care le purta dar acest lucru nu părea să conteze pentru ea- se grăbea.
Urcă scările până la instituția Hokagelui și traversă holul cu o privire care era între groază și surpriză.
Apăsă cu toată puterea pe clanța ușii de după care stătea Tsunade-sama și întră în ea trântind-o, și fără să consulte dacă mai era cineva în cameră, spuse tare și răspicat dintr-o singură suflare:
-Uchiha a fost distrusă! Akatsuki!
Și apoi respiră adânc de câteva ori încercând să se calmeze, cât de puțin.
Expresia lui Tsunade era între surpriză și furie.
-Ce?!
Se ridică de pe scaun și spuse tăios:
-Shizune, explică.
În colțul încăperii, Kakashi Hakate alături de Shikaku Nara stăteau încremeniți.
Fata înghiți în sec și zise:
-N-au mai lăsat pe nimeni viu. Mulți nu mai au ochi.
Kakashi atunci spuse:
-Sakura?
Vocea îi era îngrijorată.
Shizune înghiți în sec.
-Nu știm.
Tsunade lovi biroul cu pumnul, iar acesta se fărâmiță, făcându-i pe cei din încăpere să tresare.
-Kakashi. Naruto, Sai și Ino. I-ai în momentul ăsta și aflați totul.
Kakashi dădu afirmativ din cap și dispăru imediat din încăpere.
-Shikaku!
-Da Tsunade-sama.
-Cheamă consiliul Frunzei. Avem de discutat.
Shikaku se aplecă încet ca formă de respect și dispăru și el.
-Shizune!
-Da Tsunade-sama!
-Du-te și cheamă-l pe Jiraya, de oriunde ar fi. E în Konoha, asta știu sigur.
Shizune dădu afirmativ din cap și ieși din încăpere, iar Tsunade ramase singură.
Se roti înspre geam și privi în zare, de parcă ar fi vrut să întrezărească scena anihilării acestui clan.
Iar apoi șopti.
-Proasto!
Și încruntătura i se amplifică pentru un moment, dar apoi fu înlocuită cu o expresie îngrijorată.
Nu are cum să fie moartă, nu are cum...
Dar, în inima ei știa.
Era cel mai plauzibil.
Își mușcă buza.

***

Primul lucru a fost fumul. Dar Sakura nu l-a băgat în seamă.
Apoi au urmat norii și ploaia. Dar Sakurei nu i-a păsat.
Era fericită.
Pentru prima oară de ani de zile se simțea cu adevărat fericită. Povara ei îi fusese ridicată. Nu mai trebuia să se răzbune.
În sfârșit a descoperit puterea de a ierta. Și asta datorită lui.... Se înroși și se uită în dreapta ei, unde, alături de ea alerga acest Uchiha. Sasuke Uchiha.
Își scutură capul. Prea multe gânduri. Trebuia doar să se concentreze pe starea de liniștire, relaxare și fericire.
Poate ca starea ei de fericire nu era într-adevăr motivată, până la urmă, fusese mințită și mama ei îi fusese trădată.
Dar Sakura știa că Konoha nu însemna numai Danzo și Anbu negru, rădăcina.
Iar Danzo.... Probabil va muri curând.
Sau se mințea singură. Dar nu mai simțea acea voce care spunea: Dacă o iubești răzbun-o!!!
Zâmbi.
Apoi își lărgi zâmbetul.
Dar... Apoi băgă de seamă fumul.
-Nu crezi că fumul acela e cam mare?
Sasuke nu îi răspunse, dar îi aruncă o privire ce părea enervată, dar Sakura mai observă ceva. Panică.
-Hai să ne grăbim, spuse ea grăbind pasul. Sasuke nu răspunse, dar îl mări și el. Dintr-o dată, începu să plouă puternic, iar Sakura se opri.
-Plouă? întrebă.
Sasuke se opri și el.
-Vrei să ne adăpostim oleacă? întrebă ea, uitându-se la norii negri care se arătau pe de-asupra copacului care o adăpostea parțial.
Sasuke nu răspunse.
Sakura dădu din cap.
-Atunci să continuăm.
Și o porni din nou simțind cum ploaia îi lovea obrajii. Și, surprinzător, Sasuke nu părea deranjat de condițiile neprielnice pentru călătorie.
El se uita țintă înainte și trupul i se mișca la fel de rapid.
Sakura își mușcă buza și simți cum începea să o acapareze o emoție necunoscută. Să fi fost îngrijorare?
Nu, n-avea cum.
Ea, Sakura Haruno, să se îngrijoreze pentru clanul acela blestemat?
Nu, nu, nu! Era imposibil.
Nu are cum.
Ea, îl va distruge pe Sasuke în curând de ziua lui și se va întoarce în Konoha.
Poate că avea o oarecare... Simpatie pentru Sasuke Uchiha și poate, doar poate, Itachi Uchiha era o persoană ce merita să fie respectată și poate că și ea tot asta făcea...
Poate că din legende, puterea lui Madara Uchiha era demna de admirat și Sakura chiar asta făcea, doin nou... Dar nimic mai mult!
Acel sentiment nu avea cum să existe pentru că nu avea niciun motiv să o facă!
Își scutură capul, iar părul acum ud îi biciui obraji și fu nevoită să își închidă ochii.
Dar acest lucru nu merse prea bine, deoarece se trânti în Sasuke.
-Au! De ce te-ai oprit...
Dar tăcu. Pentru că deschise ochii, iar în fața lor, nu mai era nimic din ce trebuia să fie. Doar un masacru.

Mirosea a sânge.