Totul sau nimic

Capitolul 8

Avusese impresia că dușmanul său – precum și descendenții lui – era nemuritor. Săptămâna care trecuse îi arătase cât de mult se înșela.

După ce o descoperise pe Arrow cu febră, vomitând și tușind, într-o stare extrem de alarmantă, chemase imperativ medicul, pe cel mai bun pe care îl știa. Nick Olsburg fusese surprins să fie convocat de cel pe care îl părăsise mai devreme la doamna Fox, dar nu comentă atunci când fu târât pe scări în sus să viziteze pacienta.

— Ea e..., privise acesta la așternuturi, la chipul palid și trupul aproape inconștient.

— La naiba, da!, mârâise Sinfried. Examineaz-o!

Și nu ieșise bine. Cumva, Arrow dezvoltase pneumonie. Cu siguranță că era de preferat în locul tuberculozei. Totuși, ceea ce crezuse el că avea să fie o răceală de o zi, maximum două, se transformase într-o adevărată gripă. Neglijase acest aspect până a doua zi, când, revenind să o viziteze, asta după ce ea stăruise să plece pentru că se simțea bine și era necuviincios, dând de William Hayes, își dădu seama că bărbatul nici măcar nu știa că fiica lui era bolnavă.

— Arrow a mea?

Îl împinsese nervos, cu medicamentele prescrise de Nick într-o punguță. Urcând câte două trepte, în camera tatălui său, își dădu seama că aceasta nu se clintise de pat. Se apropiase de obiectul de mobilier și îi privise chipul înroșit de febră. Stătuse astfel toată seara.

— Nu ai o servitoare?, îl privise pe William care se oprise în prag, mirat de faptul că Arrow nu se trezise până la ora aceea.

— Aveam... cred că Ruth..., iar glasul bărbatului, neștiutor de nimic din acea casă, îl enervă la culme:

— Drăcia dracului!

Și atunci, Sinfried Hawk luase atitudiine.

Își anunțase chelăreasa. O chema în Spring Square, cu alte servitoare, pentru că avea nevoie de ajutor cu logodnica lui. Utiliză formula pentru a evidenția impetuozitatea acestei solicitări, mai apoi încercând să se descurce singur cu pacienta, să trezească pentru a-i da medicamentele.

Trupul îi era fierbinte, greu, iar ochii de-abia ce reușeau să se deschidă. Nici nu mai conta că era încă în cămașa aceea de noapte – gluma pe care ea o considera cămașă de noapte - și că i se observau sfârcurile cotropite de frisoane. Inima începuse să îi palpite lui Sin la gândul că, de la o febră atât de puternică, avea să moară. Bineînțeles că nu ar fi trebuit să îl intereseze asta: ar fi fost cu atât mai bine pentru planul lui ca ea să moară timpuriu și să îl distrugă, astfel, pe William. Totuși, nu tatăl, ci el stătea la capul fetei acum și îi sprijinea spatele în timp ce se chinuia să îi verse lingurița cu conținut dubios pe gât. Dacă lui nu părea să îi pese, pentru Sin de ce ar fi contat?

Mii de draci!

Se enervă atunci când capul ei se bălăngăni amenințător, parcă într-o chemare a morții.

— Să nu dea naiba să mori, Hayes! Avem o înțelegere, pe Dumnezeu!

Simțise nevoia să o amenințe, întrucât observase încă din noaptea încheierii înțelegerii pe care o menționase mai devreme că ea reacționa bine la asta.

— Știu..., articulase aceasta și se agățase cu degetele de cămașa lui. Voi fi bine. Doamne... n-ar trebui să mă ții așa...

Într-adevăr, mâna lui se odihnea pe un șold gol, căci cămașa i se ridicase până deasupra abdomenului.