Totul sau nimic

Capitolul 13

— Tatăl meu și lordul Southampton au fost prieteni buni. De fapt, au frecventat cursurile de la Ethon pe vremea când bunicul meu trăia și avea o afacere prosperă. Se considerau frați.

Păși pe pavajul care semăna izbitor cu solzii unui pește și care părea ușor umed. Probabil că plantele fuseseră udate decurând, pentru că în această perioadă a sezonului nu plouase aproape deloc. Asta însemna că aveau să fie blestemați cu o vară umedă, răcoroasă, în care șalurile vor fi noua piesă la modă.

Privind în jurul ei, Arrow își zise că baroneasa avea și cu ce se lăuda. Grădina era uluitoare! Straturi de trandafiri în două culori – roz și roșu – se întindeau până aproape de brazii de la intrarea pe aleea principală, acolo unde un îngeraș gol sufla apă din cornul său. Era un accesoriu atât de obișnuit havuzul din grădinile cu vegetație luxuriantă, în care domneau trandafirii, încât, în privința asta, Arrow nu pierduse niciun detaliu de ultima dată de când debutase în societate, la optsprezece ani. Mușchiul creștea în voie pe gardul din piatră, oferind senzația exotismului, de undeva pământul începând să fie acoperit de același mușchi moale, cald, aidoma unui covor pe lespezile dure ale unui castel medieval. Era un pat al naturii, pe care Sinfried ar fi putut să o întindă și să încheie cumva tensiunea care zăcea în ea de când inima părea că pompa o cantitate însemnată de sânge în organism, prin bătăile întețite. Atât de neregulat îi era pulsul, încât stomacul îi era plin de creaturi bizare care roiau besmetice.

Ah, dar la ce se gândea ea?

Roși ușor în noaptea întunecoasă, fără lună, în care până și stelele refuzau să se arate la adevăta lor valoare înaintea gândurilor depravate ale lui Arrow. Inspirând și ridicând ochii spre cer, simțindu-se parcă vinovată, fata continuă:

— Obișnuiau să fie asociați în afacerile tatei, însă, la un moment dat, într-un moment destul de prost gândit, cel în care contele mizase pe toți banii din vistieria familiei sperând să obțină un profit însutit, acesta a pierdut totul. Și tata a făcut-o, evident! Dar tata a reușit să se redreseze după o perioadă ceva mai grea.

— Ai simțit perioada aia?, o întrebă acesta calm.

Atrasă de crinii dintr-o parte a grădinii, femeia păși rapid spre ei, mângâind tulpina florii roșiatice.

— Nu îmi amintesc. Se încruntă. Nu cred. Sigur că trebuie să o fi simțit tata.

Mirosi petalele, încântată de parfumul acestora. Era ceva unic în flori și în modul în care răsăreau din semințe, aproape că din nimic...

— Contele nu a reușit să treacă peste pierdere, oricât de mult l-ar fi rugat tata să fie rațional. Am înțeles că și-a pus capăt zilelor și soția lui...

— S-a sinucis.

Își ridică privirea, uimită, mult mai interesată acum de tonul domnului Hawk:

— Exact! Oftă și reveni la ceea ce credea că el nu mai cunoștea: Copilul acestora a fost lăsat în grija tatălui meu – vezi tu, contele nu mai avea rude și, prin urmare, în testamentul acestuia terenurile și inclusiv tutela băiatului erau încredințate tatălui meu până ce acesta ar fi atins vârsta majoratului.

Se ridică și se adânci în grădină. Voia să găsească un loc și mai retras, poate unul care să îi ofere suficient curaj ca să îi spună că, într-un fel, ținea prea mult la el.

— Și băiatul?, îl auzi întrebând.

— Ah, băiatul! A fugit de-acasă. A murit pe mare, în bătălii...