Totul sau nimic

Capitolul 17

Nu mai fugise niciodată de acasă. În anii de rebeliune, la cinci ani, când nu primise panglica mult așteptată de Crăciun, se gândise să-și ia lumea în cap și să emigreze în țara de unde veneau darurile, chiar dacă nu știa care era aceea. Cu timpul, pretențiile dispăruseră și se mulțumise chiar și cu existența alimentelor pe care să le pună pe masă în fiecare zi, nu mai vorbea de sărbătorile aducătoare de bucurie.

Fuga ei nu era totuși o premieră așteptată. O făcea îndurerată, gândindu-se la ceea ce îi ascunsese în primul rând Sinfried, bărbatul de la care avusese o oarecare pretenție, iar mai apoi tatăl său. Nu crezuse niciodată că exista ceva atât de dezgustător la mijloc pe care ambii bărbați i-l ascunsesră și, probabil, și-l ascunseseră reciproc.

În zilele care se scurseseră, Arrow reușise să agonisească niște bani din ceea ce îi dădea William Hayes ca „un părinte bun" sau banii pe care Sinfried i lăsa plin de tact pentru personal, astfel încât să nu se simtă prost că o întreținea chiar de acum. Economiile ei erau totuși sumele care o făcea capabilă să ia azi poștalionul, cel mai rapid mijloc de locomoție pe care ea îl știa. Voia să ajungă în cealaltă parte a Oceanului, în vestul arhipeleagului, să stea un timp la moșia contelui de Southampton pe care o crezuse atâta timp a ei, legal vorbind, iar apoi să găsească o soluție prin care să înceapă să se întrețină singură. Trebuia să o ia de la capăt, pe cont propriu de data aceasta, mai ales că acum până și iubirea ei pentru Sin o rănise. Minciuna fusese inutilă, iar el o știa. Trebuia să o știe. Minciuna fusese prea mult orgoliu în relația pe care ea crezuse că o aveau. Dar poate că și asta era o bătaie de joc.

Își împachetase o mică valiză cu o rochie – rochia ei cea veche, nu garderoba pe care i-o plătise Sin, căci era deja destul de îndatorată lui - și alte obiecte necesare igienei și pornise spre cel mai apropiat mijloc de transport. Dacă ar fi avut un cal, ar fi ales să gonească pe acesta, cât mai departe de minciuni.

Nu avea unul, nu unul al ei, iar cât timp așteptă în gara londoneză pe o băncuță, pentru a nu fi observată de ochii curioși ai trecătorilor și ai hoților de buzunare care bramburau prin zonă, plecarea poștalionului, avu suficient timp să rememoreze totul și să sufere și mai profund.

Ar fi trebuit să își dea seama că acesta avea un plan ascuns. Chiar dacă ar fi reușit să achizioționeze titlul contelui de Southampton, de ce și-ar fi dorit patronul unui club prosper să fie înnobilat, când, era evident, o ducea bine și așa? Stătu și se întrebă ce rol avusese ea în toată tărășenia asta, căci el nu avea nevoie de căsătoria cu ea pentru a-și recupera teritoriile. Putea numai să vină, să își declare identitatea și gata! Totul se întorcea la proprietarul de drept.

Nu. Sinfried avusese altceva în minte, ceva meschin, la care nu voia să se gândească prea tare pentru că inima i-ar fi fost și mai puternic sfâșiată la gândul că fusese, într-adevăr, instumentalizată ca persoană.

De altfel, o idee i se părea inadvertentă: cum de până să o întâlnească pe ea nu îl persecutase pe William Hayes? Oare pe ea și-o dorise? Ei dorise să îi facă răul închipuit? Refuza să creadă că Sinfried, crudul patron, crudul bărbat care se jucase cu inima ei, s-ar fi îndrăgostit de ea, astfel încât i-ar fi făcut oferta căsătoriei imediat ce ar fi văzut-o, înnebunit de geniul poeților care găsesc frumusețea și într-o piatră. Singura care iubea era ea. Atunci, asta însemna că William Hayes mințise, cumva Sinfried fusese obligat să renunțe la identiateta sa și, acum, își dorise să se răzbune. Singura care îi ieșise în cale fusese ea și, cu tenacitatea minții lui, concepuse în câteva minute un rol pe care ea să îl joace în planul său.