Totul sau nimic

Capitolul 26

Sinfried nu observase că marchizul de Doyle își afirmase atât de pregnant admirația față de Arrow. Nu putea fi blamat pentru această lipsă de atenție; se întâmplase că, în cercul unor membrii ai societății sus-puși, când Sinfried începuse să se destindă, râzând și salutând fiecare lord cu o înclinare decentă a capului, cineva, rămăsese în mintea lui Sin prin favoriții săi excesiv de mari, exclamase curios:

— Cine ar fi crezut că tocmai tu ești fiul rătăcitor al unui conte! Așa da poveste, domnule Hawk! Și zâmbise spre Sinfried, făcându-i pe ceilalți să murmure apreciativ în lumina aurie a sălii de bal. Umbrele care se propagau inevitabil pe diverse părți ale fețelor celor așezați în cerc păreau că scot la iveală nu mai prejos niște ogari, gata să-și înfigă colții în inima lui. Până și ochii păreau că sclipesc, iar de la atâta voie bună obrajii multora se înroșiseră, turbați.

Cu toate astea, Sinfried ridicase paharul, râsese, rămăs ușor încruntat la sintagma „tocmai tu". El ce avea? Scrută cu privirea interiorul cercului de bărbați, activându-și parcă un simți pe care îl cultivase cu ceva vreme în urmă, la jocul de cărți, atent să nu se trișeze. Așa observă cum unul dintre ei, la fel de rumen la chip ca toți acei domni care nu vizitaseră soarele arzător al Mediteranei, cu buzele îmbibate în punci, remarcă aproape înecându-se din cauza caliciei de a râde, vorbi și bea în același timp:

— Și, își ridică degetele cu totcu pahar, vârsând puțin din conținut, să înțeleg că ești și conte și patron de club? Privi spre partenerii lui de discuții politice, cu ochii mici și albaștri mișcându-se când într-o parte, când în cealaltă. Ce? Grâul nu mai e profitabil?

Mai multe glasuri ironice se ridicară ridicole în atmosferă. Râsete zgomotoase, unele aproape prefăcute, dar care trebuia să existe pentru că altfel nu ar fi fost în pas cu toată acea lipsă de spiritualitate, ajunseră înaintea lui Sinfried, mult prea greu încercat de viață ca să mai înghită un umor atât de provincial. Strângând degetele pe pahar, contele oftă și adăugă cu o ușoară malițiozitate, fără să-și dea seama de aceasta:

— Întotdeauna am preferat confortul unui birou, studierea unor registre în detrimentul vitelor.

Râsetele se îndreptară, de data asta, împotriva celui care făcuse remarca în primă instanță. Perechi de dinți deloc îngrijite ieșiră și mai înafară, moment în care contele avu impresia că asista la o scenă pur pitorească, cel mai probabil la adunarea unor măgari. Totuși, se simți oarecum mândru de acest răspuns. Mulțumirea lui se reduse la acest gând, căci, în timpul conversației, nu reuși să se destindă suficient, încât să comunice așa cum o făcuse înainte de a fi privit oficial ca fiul regăsit al contelui de Southampton.

— Și, dacă nu pătrund prea intim în familia dumneavoastră, lord Southampton, de ce ați ales să stați atât de mult timp departe de ochii publici ca, dacă îmi este permis, un spion?

Un domn blond puse această întrebare, unul ceva mai atent la detalii, mai isteț, dar la căruia nu putuse să îi dea un răspuns clar, așa cum se întâmplase și în fața regelui:

— Am avut niște inamici în societate, îngâimă. Apoi, clipi, căci toți amuțiră, interesați să cunoască mai multe aspecte care să pipereze mai apoi întreaga Anglie cu bârfe pe cinste. Arhipelagul suferea grozav de o plictiseală îngrozitore, de o lipsă desăvârșită de acțiune, iar orice posbilă exagerare era binevenită. Un singur cuvânt despre William Hayes și, până dimineață, socrul lui avea să fie pomenit și după moarte, iar fiica acestuia pusă în cea mai proastă lumină. Arrow, soția lui. Zâmbi în direcția acestora și adăugă: Vă pot spune că pericolul însă a trecut.