Totul sau nimic

Capitolul 24

Preotul profita de ea sau, mai degrabă, de banii soțului ei. Pentru o mie de lire, îi spusese acesta, ar fi închis ochii înaintea suicidului, iar mormântul lui William Hayes ar fi fost sfințit pentru ca mortul să-și găsească liniștea. Slujba ar fi fost una restrânsă, între ea și Sinfried, făcută la oră ceva mai târzie.

Nu o spusese așa, evident, ci sub forma unor fapte bune – așa cum le numise el – niște donații pentru biserică, în numele defunctului, bineînțeles, care să îi asigure calea spre Rai. Așa ceva nu era posibil; cu siguranță că William Hayes era încarcerat în Iad.

Voia doar să scape de toate astea, de povara de a vizita acel mormânt din nou și din nou. Poate că, peste o săptămână, avea să îi lase sarcina asta Matildei. Senzația pe care i-o oferea cimitirul o deprima, iar acum și cuvintele preotului o făceau să se gândească de două ori înainte de a considera sfințenia acestora în raport cu ceilalți oameni. În comparație cu glasul jos al preotului rumen la chip, Sinfried era adevăratul făcător de minuni. La urma urmei, clubul său transforma orice bărbat rațional într-unul care ar fi uimit medicina prin lipsa sa de creier.

Da, astăzi Arrow trecuse și prin fața lui Bender. Un domn – un bărbat pe care îl cunoștea încă din primul ei sezon și care era prea tânăr pentru a arăta astfel – se clătinase în fața localului și căzuse lângă pereții frumos colorați. Arrow oprise numaidecât trăsura și sărise din ea fără a mai aștepta ajutorul lacheilor. Se aplecase spre acesta și încercase să îi dea o mână de ajutor.

— Ajută-mă, ce Dumnezeu!, strigase la vizitiul care se oprise cu biciul în mâine, făcându-și câteva cruci înaintea nebuniei pe care noua lui stăpână o afișa. Cum naiba te cheamă?, se răsti din nou Arrow, când vizitiul prinse brațul domnului și îl lăsă cu aceeași viteză jos.

— George, milady, adăugă el și se închină.

— Atunci, George, dacă nu mă ajuți, jur că te concediez!

Scandalizat, vizitiul clipi și îi explică:

— E criță, milady! De ce să îl ajut?

— Pentru că ești om, George, de-aia!

Se chinui să îl ridice alături de micuțul George – vizitiul avea într-advăr o statură sub medie și un păr creț pe care și-l lăsase prea lung, semănând mai degrabă cu trubadurii Evului Mediu. După ce că era suficient din William Hayes în mintea ei, trebuia să găsească în calea sa și astfel de dovezi vii ale cretinității masculine de care dăduse dovadă și tatăl ei. Era dureros să se gândească la asta, la modul în care băutura lui Sinfried fusese cea care schimbase soarta lui William Hayes la fel cum făcea cu domnul acesta și cu mulți alții.

— Ține-l, George!, îi spuse. Vizitiul făcu ochii mari când greutatea bărbatului fu lăsată pe umerii lui. Arrow își scutură mâinile și se adresă paznicului. Trebuie să îl lăsați să stea aici câteva ore, domnule! Vă rog! Ar putea avea un accident și... și se face de râs!

Paznicul, un bărbat care avea de trei ori înălțimea ei și de tot atâtea ori greutatea sa, își lăsă ușor capul în jos și se aplecă încet spre ea. Buclele lui George se zbârliră speriate, gândind că stăpâna sa dăduse de necaz chiar pe tura sa.

— Este vina lui, doamnă.

— Dar nu îl puteți lăsa aici!, exclamă Arrow. Poate muri!

— Ba eu pot!, îi zise George paznicului. Uite cum îi dau drumul acum...

— Nici să nu te gândești!, scutură Arrow un deget în dreptul său, iar vizitiul prinse mai bine corpul bărbatului cu un oftat. Domnule...