Totul sau nimic

Capitolul 32

— Sper că sunteți mai bine, lady Arrow! Ar trebui să vă luați un lacheu după dumneavoastră, să vă apere de astfel de scursuri ale societății, doamna mea.

Arrow găsi puterea de a-i zâmbi marchizului în acea seară, la cină. Fusese o greșeală să îi accepte invitația, da, mai ales că îl invitase și pe Sinfried – nu că s-ar fi pus altfel problema. Lângă ea, soțul ei era ca un arici. Bătea neliniștit în masă, mormăia înaintea felurilor pe care servitoarele le așezau înaintea lui și răspundea obraznic la fiecare încercare a marchizului de a comunica. Ținuta nu era ireproșabilă, ci avea din barbarismul anilor lui Sinfried; lavaliera nu era înnodată cum trebuia, iar bluza de pe el nu ar fi trebuit să se muleze pe mușchii pieptului așa cum i se întâmpla lui. Poate că Doyle observas, dar nu găsise imperativ să adauge ceva despre asta. La urma urmei, nu știai niciodată când te alegeai cu un pumn de la un soț irascibil.

Totul era pentru Sinfried plictisitor. Casa era tipică unui lord, atmosfera, prozaică. Ar fi preferat ca în momentele astea să fie pe străzi și să investigheze posibilile conexiuni dinte Arrow și familia lui. Totuși, era blocat aici, lângă frumoasa lui soție, al cărei decolteu îl făcea să ofteze exasperat de tendințele modei.

De data aceasta, când auzi exclamația marchizului, Sinfried deveni atent, lăsând deoparte gândurile sale.

— Ce întâmplare?

Își îndreptă privirea asupra ei, de parcă îi cerea exclusiv explicații. Arrow însă nu dorea să discute despre asta aici. Îi era suficient că azi i se amintise un aspect înfricoșător de-al existenței soțului său: averea domnului Hawk se construise pe lacrimile oamenilor. Fata care o abordase în Mayfair era un exemplu viu de atrocitate realizată de Sin. De-abia ce reușea să înghită ceva acum cu gândul la asta. Poate că în momentul acesta un alt domn se ruina pe viață pariind prea mult în Bender. Mai luă o gură din vin și îl ignoră pe Sinfried. Acum, când era într-o dispoziție atât de proastă, nu dorea să-i vorbească.

Observând-o, marchizul își drese glasul și își șterse buzele cu șervetul alb din poala sa.

— O cerșetoare a abordat-o pe lady Arrow, azi, în Mayfair. Norocul acesteia că am fost prin zonă. V-am spus, nu-i așa, lady Arrow?, dădu demonstrativ din mână. Fata era nebună, cu siguranță! Voia să o strângă de gât pe...

Arrow strânse șervețelul, închizându-și ochii și strângându-i cât putu pentru a uita cuvintele copilei. Era o copilă. Fusese o copilă până ce ajunsese pe străzi. Acum probabil că era o târfă. Luă o gură mare de aer. Sinfried o amenințase și pe ea cu aceeași meserie. Și, ajunsă acasă, un gând încolțise în mintea ei, gelos; oare dacă ar fi întâlnit-o pe acea copilă înaintea ei, soarta le-ar fi fost schimbată acum? Oare...?

Își drese glasul și se ridică de la masă, luând o gură mare de aer. Simți privirea arzătoare a lui Sinfried și pe cea a lordului Doyle, nedumerit de acest gest, moment în care se scuză:

— Vă rog să îmi permiteți să îl vizitez pe cel mic, dacă nu deranjez. Pentru el am venit în seara aceasta.

Marchizul păru luat prin surprindere. Cererea ei era neobișnuită, într-adevăr, dar nu îi păsa. Voia să ia o gură de aer, departe de această lume îngrozitoare cu care se aliase și departe de sentimentele atât de violente din măruntaiele sale.

— Sigur că..., marchizul își drese glasul. Da. Te rog du-o pe lady de Southampton în camera de studiu a... a fiului meu.

Și marchizul căzu pe gânduri, în timp ce servitoarea o însoți spre camera de studiu la cererea tatălui. De-abia ce făcuse câțiva pași când marchizul aproape că sări de la masă, atrăgându-i atenția: