Totul sau nimic

Capitolul 11

Nu reușise să doarmă întreaga seară. Se gândise încontinuu la Sinfried, la sărutul lui pe fruntea ei și la promisiunea de a o vizita pentru a-i testa abilitățile de dansatoare. Iar pentru că i se părea atât de mrific totul, Arrow nu își dorea să se facă de râs. Deja simțea că putea fi catalogată drept cerșetoarea prostuță ce își dorea încă un sărut.

Rochia rozalie, cocul lejer pe care i-l prinsese Matilda și pantofii nu erau destui pentru a o face să se simtă mai puțin penibil înaintea lui. Cu siguranță că nu se simți ca o adevărată amfitrioană atunci când îl primi în salonașul proaspăt curățat de cele câteva servitoare pe care el le lăsase aici. Nu mai fusese aici ea însăși de ceva timp, atât de mult, încât avea impresia că trecuse o veșnicie.

Era camera cu pian, unul mereu cu clapa pusă, căci ea nu mai avusese timp să cânte. Dar își amintea că luase lecții de muzică la el în vremurile bune. Avusese șaisprezece ani? Poate.

— Nu îți place cum gătește doamna Marsh?

Glasul lui atât de calm pe lângă modul în care se simțea ea cu adevărat o făcu să-și întoarcă privirea spre el. Purta o cămașă crem, lavaliera, pantalonii cu talie înaltă care se mulau pe coapsele puternice, cizme din piele, maronii. Și dacă se uita mai atent, îi vedea degetele și buzele care se așezau pe ceașca cu ceai, zărea zâmbetul poznaș, care trezea în ea mii de fiori.

— Sau te doare capul de aseară? Nu cred că ești obișnuită cu vinul.

Arrow roșii. Trebuia să recunoască faptul că avea o ușoară durere de cap. Era o formă ceva mai blândă de mahmureală.

— Din păcate, nu am avut ocazia să beau vin în viața mea, adică prea mult încât să mă obișnuiesc cu el.

— Te doare capul?

Arrow își ridică sprâncenele și zâmbi.

— Dumneata trebuie să știi mai bine, nu-i așa?

Sin își linse buzele, făcând-o să înghite în sec și să se aprindă la chip mai mult decât era cazul. Se foi neliniștită.

— Am avut ocazia unor beții strașnice, da. Dar m-am potolit, oftă el. Cel puțin, nu prea mă mai ia valul din cauza alcoolului. Regret că ți-a făcut rău. Lăsă ceașca jos și își puse mâinile pe genunchi, privind-o blând.

— Nu este unul cu devărat supărătoare, recunoscu ea.

— Stai să vezi când vom cânta la pian, îi zise și, pe lângă ea, se ridică sprinten, ducându-se spre obiectul mare și greu. Ce avem noi aici?

— Să cântăm...?

Oare uitase și asta?

Bărbatul îndepărtă clapa și, cu un efort minim, atinse o notă muzicală. Sinfried își amintea și de pian, evident; îl zărise imediat ce intrase în salon ca simbol al copilăriei sale. Era mai bătrân decât el. Fusese al mamei lui. Cântecele ei îi răsunau în urechi și îl făceau să uite că nu trebuia să pară prea vesel, prea cunoscător și prea familiar cu această casă, chiar dacă era de drept a lui.

Arrow nu intuia niciun astfel de gând. Îi privea spatele vrăjită. Era un bărbat deosebit, din care nu mai întâlneai la orice colț. Încet, se ridică și se apropie de el pentru a-i observa mișcările degetelor și fascinația din priviri.

— Da. Nu îți place?

— Nu cred că mai știu cum, își mușcă nervoasă obrazul.