The criminal

52. Siguranță sau libertate?

         Ploaia bătea cu putere în geam, spălând în același timp orașul mohorât. La câte crime a fost martor orașul ăsta! Totuși, vremea de afară nu rezona deloc cu starea mea de spirit. Mâinile îmi tremurau din cauza adrenalinei în timp ce-mi împachetam hainele. Eram nerăbdătoare să plec din casa asta, dar eram și mai nerăbdătoare să scap de agenții pe care Michael mi i-a pus pe cap, pentru a mă „proteja".

          Eram atât de încordată încât mi se încleștase maxilarul și oricât aș fi vrut să strig la agenții din spatele meu să plece naibi, nu puteam deschide gura. Trebuia să mă abțin pentru că riscam să stric tot dacă nu.

          Imediat ce am terminat de împachetat tot ce aveam nevoie, am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

          - Mulțumesc, i-am zis agentului care mă ajutase cu bagajul, îndemnându-l să-l pună jos. Mă descurc de aici. Voi chema un taxi, am adăugat, cu un mic zâmbet ce ar fi trebuit să fie liniștitor și de asemenea, un semn că putea să mă lase în pace.

         Dar nu s-a lăsat mai prejos:

        - Michael a insistat, Serena. Te vom conduce oriunde dorești.

        - Mă pot descurca singură, am insistat, la rândul meu.

        - Îmi pare rău. E un ordin, zise el, cu dinții încleștați.

      I-am aruncat cea mai urâtă privire pe care o aveam, dar nu am mai comentat. Nu trebuia să atrag și mai mult atenția. Am urcat în mașina Agenției și i-am rugat să mă lase la un hotel cât mai apropiat de aceasta.

 „- Va trebui să te miști foarte repede, iubire. Nu-i supăra prea mult. Nu da de bănuit.

- Sunt la fel de bine antrenați ca și noi.

- Da, dar nu știu să mintă la fel de bine ca noi."

          - Michael a spus că ești bine-venită oricând la secție, m-a informat agentul, înainte ca mașina Agenției să plece, în sfârșit.

         Michael spune cam multe în ultimul timp.

        Dar totuși, era bine de știut că puteam merge oricând la Agenție, fără să ridic suspiciuni. M-am cazat dar nu am despachetat nimic. În schimb, am făcut un duș lung, care speram să-mi limpezească gândurile, ca să mă pot concentra la ce aveam de făcut.

       Derek se afla cel mai probabil într-o celulă, la Agenție. Instinctul îmi spunea că orice ar fi zis, în apărarea lui, nu avea să conteze, nici pentru Michael și cu atât mai puțin pentru Shane.

       Telefonul începu să sune, așa că am oprit apa și am ieșit în fugă din baie, ca să răspund. Nu cunoșteam numărul, dar presupuneam cine era.

         - Alo? am zis, înfiorându-mă de aerul rece din cameră.

         - Ești pregătită? Mă întrebă o voce duioasă, ca o otravă dulce.

         - Sigur că da.

           Persoana de la celălalt capăt chicoti și știam că era departe de a fi normală. Dar până la urmă, normalitatea e subiectivă.

         - Perfect. Verifică sub pat, dacă nu ți-e frică de monștrii.

         - Cred că am depășit teama asta, i-am zis eu, iar ea chicoti din nou.

        M-am lăsat în genunchi și am ignorat răceala care îmi intra în corp. Trebuia să mă fi îmbrăcat măcar. Am dat păturile la o parte și am privit sub pat, sperând doar să nu fie vreun cadavru ascuns. Din fericire pentru mine, nu era nimic macabru, doar o servietă. Am tras-o de sub pat, la lumină, și am deschis-o.