The criminal

Capitol final

Serena

         Contrar așteptărilor mele, locul spre care ne îndreptam nu era nici un motel uitat de lume sau vreun hotel renumit, ultimul loc în care ar fi fost căutați niște fugari. Nu, noi ne îndreptam spre munții plini de zăpadă care ofereau priveliști ce-ți tăia respirația. Elicopterul reuși să aterizeze pe un platou, la o depărtare sigură de brazii înalți.

           Imediat ce am ajuns cu picioarele pe pământ mi-am vărsat măruntaiele. Frica mea de înălțime dispăruse pe moment din cauza adrenalinei dar atunci când mi-am dat seama unde mă aflu și cât de departe e pământul, mi s-a întors stomacul pe dos. Derek mă privea o dată la câteva secunde ca să se asigure că nu dădeam colțul, iar eu mă concentram pe numărat.

           Nu era doar frica ci și emoțiile care m-au lovit ca o avalanșă. Chiar plecasem din orașul acela. Chiar îi părăsisem pe Michael și Shane. Chiar o lăsasem acolo pe Amalia. Ce ar fi trebuit să fac? Nu mă mai puteam întoarce acum. Știam asta din momentul în care m-am hotărât să-l ajut pe Derek să evadeze. Să evadăm amândoi. Adevărul era că nu mă gândisem prea bine cum mă va afecta asta. Faptul că nu mă mai puteam întoarce niciodată „acasă" se simțea atât ca un șoc cât și o binecuvântare.

         - Te simți mai bine? mă întrebă Derek, culegându-mi șuvițele de păr care mi s-au lipit de buze.

         - Da, cred că nu mai am ce da afară, i-am răspuns, ușurată.

      Derek începu să râdă, dar se opri atunci când mă văzu atât de pierdută.

          - Regreți?

      Am inspirat adânc înainte să-i răspund:

          - Nu știu. Nu.

       Buzele lui Derek s-au strâns într-o linie dreaptă și începu să se plimbe în cerc, trecându-și mâinile prin păr.

      Evident că nu regretam. Am trăit atâta timp în acel oraș, care s-a jucat cu mine, transformându-mă dintr-o persoană fericită într-un dezastru și tot așa. Scăpasem din orașul unde moartea mă urmărea la fiecare pas. Locul unde nu puteam să fiu eu pentru că trăiam tot timpul cu frică.

        Lacrimile îmi curgeau pe obraji și încercam să-mi înăbuș furia care creștea în mine. Uram acel oraș. Îl uram pentru tot ce m-a făcut să trăiesc. Și mă uram pe mine pentru că am permis ca toate acele lucruri să se întâmple.

         - Nu e vorba de regret, doar că e o schimbare... extremă, am râs eu nervos. Deci, vrei să ne transformăm în oameni de zăpadă?

         - Nu! zise el, revenindu-și brusc și făcând ochii mari. Ar trebui să mergem, se va însera curând. Cabana e la câteva minute de aici.

       L-am urmat pe Derek printre brazi, în liniște. Din fericire, locul era la fel de fermecător în ciuda stărilor noastre sufletești. Cred că mai exact, ne aflam într-o pădure, la mama naibi.

         Cabana îți tăia răsuflarea prin simplitatea ei dar și modul în care te făcea să te simți acasă. Acoperișul triunghiular aproape atingea pământul și ferestrele mari îți dădeau impresia că ești una cu pădurea. Spațiul pe care-l aveam la dispoziție era format dintr-o bucătărie complet echipată, sufrageria dotată cu șemineu, o baie și un dormitor. 

         Aș fi zis că era suficient, dar noi eram doi și ar trebui să împărțim patul... am alungat acel gând, nevrând să fiu cea care atrage atenția, speram ca Derek să menționeze acest aspect.