The criminal

49. Nimic nu e ceea ce pare

        - Sari pe fereastră și verișoara ta va muri! mă anunță omul din fața mea.

      Am înghețat, incapabilă să mai fac vreo mișcare. Amalia. Amalia e la el.

      Ochii săi albaștrii și reci mă urmăreau fără încetare. Purta uniforma Agenției și dacă nu ar fi avut pistolul îndreptat spre mine, aș fi crezut că e aici să mă ajute. Darrow Brown, scria pe insigna lui. Numele îmi dansa prin fața ochilor, mai vizibil decât ar fi trebuit să fie.

      - Chiar sunt aici ca să te ajut, zâmbi el, viclean. M-au trimis în recunoaștere, să văd dacă totul e în regulă. Deci, e totul în regulă, Serena?

         Cuvintele refuzau să iasă. Îl priveam și nu eram în stare să fac nimic, abia îmi mai simțeam picioarele. Nu mai eram stăpână pe corpul meu.

      - Unde e Amalia? L-am întrebat, dar nu ieși mai mult decât o șoaptă.

      - Nu-ți face griji, o vei revedea curând.

       Nu am mai apucat să-l întreb ce voia să zică. Într-o fracțiune de secundă a scos altă armă de la spate și a tras. M-am lipit de perete, pregătită să simt o durere insuportabilă, dar nu era ceea ce mă așteptam. Aveam un fel de seringă înfiptă în mână. Mă uitam la omul din fața mea și nu puteam acționa. Mintea mea era încâlcită de gânduri. Trebuia să scot acul, dar nu eram în stare.

        Respiră, Serena. Gândește. Respiră. Fă ceva!

       Dar nu mai era nimic de făcut. Cineva stătea deasupra mea și zâmbea. Sper doar să mor cât mai repede.

***

     Știți acel moment, când vă treziți după un somn lung și liniștit, de care chiar aveați nevoie, doar că atunci când deschideți ochii, habar nu aveți ce zi e sau ce s-a întâmplat ieri? Câteodată nu știți nici unde sunteți sau ce s-a întâmplat.

      Așa mă simțeam eu atunci când m-am trezit. Mă așteptam să fiu în pat și să mă bucur că în sfârșit am putut dormi liniștită.

      Dar nu eram în pat. Nu mai eram acasă.

      M-am trezit pe jos, cu fața lipită de betonul înghețat și cu părul răsfirat în toate părțile. Nu-mi simțeam partea dreaptă a feței și eram amorțită, atât de frig, cât și de la poziția incomodă în care am fost lăsată. Aveam mâinile și picioarele legate și gâtul extrem de uscat.

       - Iubire, ești bine? Cum te simți?

     Ce naiba?

      Am privit, derutată, în dreapta mea, unde Derek stătea așezat în aceleași condiții ca și mine. Înainte să-l întreb ce căuta acolo, un geamăt ne-a făcut pe amândoi să tresărim.

      În stânga mea, întinsă pe o saltea ruptă și murdară, era întinsă Amalia. Doar că ființa pe care o vedeam nu semăna nici de cum cu verișoara mea. Avea ochii roșii, injectați și era mai palidă decât un mort.

      - Serena! Îmi atrase Derek atenția.

      - Nu înțeleg... Cum a reușit? Ce i-a făcut? Derek, ce naiba s-a întâmplat?!

    Simțeam cum lacrimile îmi invadează ochii și nu le puteam opri. O încurcasem. Rău de tot.

      - Ascultă-mă!

      Privirea îmi era încețoșată acum de lacrimi și nu mai eram în stare să vorbesc. Orice încercam să spun ieșea ca un geamăt chinuit. Așa că am închis ochii și l-am ascultat.