The criminal

13. Prima misiune

         - Ești pierdută în gânduri azi, îmi zise Derek, zâmbind. Ar trebui să-mi fac griji?

         - Nu, am zis eu râzând. S-au întâmplat prea multe lucruri într-un timp atât de scurt.

       Mă privi intens pentru câteva secunde, apoi se apropie încet de mine și mă luă în brațe. Mi-am sprijinit capul de pieptul său și am rămas așa câteva minute, în liniște.

        Nu îi spusesem nimic Amaliei despre biletul de seara trecută, fiindcă nu știam încă ce părere avea despre ceea ce făceam. Vorbisem cu Derek din nou, în această dimineață, când venise la cafenea, ca de obicei. A stat cu mine aproape tot programul apoi am plecat în oraș, pentru o scurtă plimbare, lucru care m-a surprins destul de mult, având în vedere programul său încărcat.

           - Cum merge treaba la servici? L-am întrebat, curioasă.

           - Merge. E mult mai bine acum.

           -  Și totuși, tot timpul vorbești la telefon, am glumit eu.

           - Ști cum e, mereu apare câte o problemă, spuse el, râzând cam încordat.

           - Ce fel de probleme?

            - Cine face lucrul x sau de ce y nu a făcut nu știu ce. Chestii de organizare. Hai să nu vorbim acum despre muncă, ne stresăm degeaba în timpul nostru liber.

            - Și despre ce ai vrea să vorbim?

            - Aș vrea să nu vorbim, spuse el, pe un ton serios.

           L-am privit curioasă, dar deja se apropia tot mai multe de mine până când buzele ni s-au lipit. Mă sărută intens și apăsat, iar eu aproape că uitasem cum să respir. Inima mea o luă la goană și m-am îndepărtat ușor de el, zâmbind.

             - Chiar trebuie să plec acum, l-am anunțat.

           Nu știam cât durase acel sărut, dar a părut o veșnicie.

            - Vrei să te conduc?

            - Nu e nevoie, am spus puțin prea repede. Sigur ai treabă și oricum, nu e departe.

         Mă privi puțin neîncrezător, dar într-un final acceptă.

         Drumul până la Agenție mi s-a părut mai lung ca niciodată și nu prea voiam să dau ochii cu Michael. Persoana pe care chiar îmi doream să o văd acum, era Shane, doar că el nu era disponibil fiindcă avea de lucru la misiune și oricum evita să apară prea des în ochii lumii. Nu-l mai văzusem de la acea întâlnire și simțeam că mai erau multe de vorbit. Aș fi vrut să-I spun tot ce am de gând în legătură cu cazul părinților mei, sperând că măcar el va înțelege și mă va ajuta. Dar până atunci, următoarea mea grijă erau probele, care se apropiau cu repeziciune.

           Următoarea săptămână a fost intensă. Dimineața devreme plecam spre cafenea, apoi când se termina programul, mergeam la Agenție pentru antrenamente. Uitasem când a fost ultima dată în care m-am privit în oglindă și mai ales, nu-mi aduceam aminte nici ce-am mâncat în ziua precedentă, atât de haotic a fost.

           Astăzi aveam de dat prima probă, care din ce-mi spusese Michael, era o misiune de dificultate scăzută. Deși mă pregătise foarte bine pentru asta, emoțiile tot își făceau simțită prezența și eram destul de agitată. Nu m-a menajat deloc la antrenamente și a insistat să învăț cum să folosesc o armă sau să mă apăr într-o luptă corp la corp. Mai aveam multe de învățat dar măcar acum știam că sunt capabilă să fac asta.