The criminal

1. Amintiri

               " - Hai, Serena! ma striga mama.

                - Vin acum! 

         Am coborat in graba la parter si i-am auzit pe mama si tata discutand. M-am ascuns dupa scari si i-am ascultat, incercand sa nu ma foiesc prea mult. Nu prindeam prea multe discutii ca asta si uram sa nu stiu nimic despre ce vorbesc. Desi curiozitatea mea nu prea e un lucru bun, am stat in liniste si am ascultat.

                - Trebuie sa plecam, Amanda. O sa vina dupa noi, spuse tata.

                - Nu se poate! Ce ai facut din nou James?! Si ea? 

                - Nu stiu... o luam cu noi. E singura solutie, doar nu vrei sa o lasam aici?

                - Nu putem. E prea mica, nu va intelege , ea nu are nici o vina! 

                - Trebuie sa facem ceva! Nu e o gluma, Amanda. Nu stiu la ce sa ma astept din partea lor, dar trebuie sa plecam cat mai repede de aici. 

                - Mama , ce se intampla? Am spus iesind de dupa scari.

                - Nimic scumpo. Vrei sa-mi aduci te rog geanta? Am uitat-o sus.

                - Dar...

                - Du-te, Serena! zise autoritar.

           Nu am mai spus nimic si am urcat inapoi in camera mea. Ii auzeam  inca discutand, dar apoi, brusc, nu s-a mai auzit nici un sunet. Am asteptat, dar nimic. Se auzi usa de la intrare trantindu-se , apoi mama incepu sa tipe. 

           Tipatul imi statea si mie in gat, dar nu puteam risca. Am vrut sa ma duc jos , dar stiam ca daca o fac , ma va gasi si pe mine. M-am ascuns in dulap si am stat  acolo. Tipetele incetara la fel de brusc cum au  inceput. De pe hol se auzeau pasi. Incepeam sa tremur de frica. Asa ceva nu era posibil. Nu stiam ce se intampla, dar mai mult ca sigur, nu era ceva de bine. Usa s-a trantit cu putere de perete  si cineva intra in camera. Mi-am tinut respiratia, rugandu-ma sa nu ma gaseasca. Sa se termine totul cat mai repede si sa plece. 

           Individul nu zabovi mult si pleca. Am iesit , tremurand si m-am repezit sa deschid usa si sa cobor scarile. Nu mai era nimeni in casa, eram sigura de asta. Dar ceea ce am vazut atunci, m-a marcat complet. Mama zacea intr-o balta de sange, cu privirea speriata, indreptata spre tavan. Iar tata se afla la cativa metri de ea, sprijinit de perete, cu un cutit infipt in abdomen. Nu stiam daca murise sau inca era in viata, cert era ca eu nu ma mai puteam misca din cauza socului. Simteam cum lumea se invarte in jurul meu si nu mai puteam sa scot vreun sunet sau sa fac vreo miscare. Am cazut in genunchi , incapabila sa mai fac ceva, in timp ce lacrimile imi curgeau incet pe fata. Se terminase. Ma simteam ca si cum cineva tocmai ma palmuise si ma trezeam la realitate. Nu stiu cat timp durase pana sa ajung la telefon si sa sun la politie. Nici nu imi mai amintesc cat timp a durat pana sa vina si sa ma scoata de acolo. 

           Dupa moartea parintilor mei am fost trimisa la o matusa, din partea tatalui meu. Nu am avut niciodata prea multe tangente cu ea, dar acum devenise casa mea. Totul se schimbase, dar pentru mine, parea ca timpul sta in loc. Am fost dusa la tot felul de psihologi, obligata sa spun aceeasi poveste de nenumarate ori si sa imi amintesc acea zi, pana cand cedasem nervos. Timpul se comprima si fiecare zi aici parea un chin. Nimeni nu te cruta. La doi ani de atunci, matusa mea suferi un atac de cord si am fost trimisa la orfelinat, pana cand aveam sa implinesc varsta necesara. Am urat fiecare zi, incepand cu acel moment cand au murit."