The criminal

9. Nimic concret

              Următoarea dimineață se dovedi a fi mult mai liniștită. Amalia era deja în bucătărie și pregătise micul dejun, iar când m-am așezat îmi aduse bucuroasă, o porție imensă de clătite cu sirop. Nici nu se putea mai bine, fiindcă adoram dulciurile, iar masa de dimineață nu era o excepție. Și oricum, m-aș mai fi îndulcit, având în vedere situația de aseară. M-a lăsat cu ochii-n soare, parcă așa era vorba.

              - Pământul către Serena! Îmi atrase Amalia atenția, fluturând o mână prin fața mea. Trebuie să-ți revi!

              - Ai dreptate, îmi pare rău.

              - M-a sunat Michael, înainte să te trezești, spuse ascunzându-și zâmbetul.

               - Continuă! Am îndemnat-o. Ce ți-a spus?

               - M-a invitat la un fel de întâlnire... cred. Și apoi l-am întrebat de Agenție, pentru că devenea prea stânjenitoare situația. Dacă vrei să faci parte din Agenție, trebuie să dai evident niște teste. Psihologice, fizice, știi tu. Vor oameni capabili să-și stăpânească emoțiile și care să facă față la stres, mai ales într-o misiune periculoasă. Novicii sunt numiți agenți în formare, iar cei care și-au încheiat antrenamentul și perioada de învățare, sunt agenți compleți. Exact ca în filme, nu? a zis ea râzând.

               - Da, am spus zâmbind. Și despre părinții mei? Știe ceva?

               - Știe doar că erau agenți compleți și în momentul în care... mă rog, misiunea lor era în desfășurare.

                - Și nu știe cum s-a putut întâmpla așa ceva?! am izbucnit, înfuriindu-mă brusc.

            Mi se părea imposibil ca nimeni să nu știe la ce lucrau și cine ar fi putut fi dușmanul lor. Dacă ei lucrau la Agenție de atâta timp și totul era documentat și știau orice mișcare... nu puteam concepe așa ceva.

                  - Serena, știu că e greu... începu Amalia. Adevărul va ieși la iveală până la urmă, ok?

            Am așteptat puțin până să-i răspund. Trecuse atât de mult timp și nimeni nu mai voia să se ocupe de caz. Pare o prostie și să-mi fac singură dreptate, dar nu am altă alegere.

                  - În regulă. Nu trebuia să-mi vărs nervii pe tine, am zis strângându-i mâna.

            Îmi zâmbi apoi am continuat micul dejun, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-am petrecut dimineața curățând casa, fiindcă era neapărat nevoie de o reîmprospătare. Aproape terminasem treaba și mai rămăsese o singură cameră de curățat, în care nu mă trăgea inima să merg.

           Camera părinților mei era întunecoasă, draperiile groase, albastre, împiedicau soarele să pătrundă prea mult acolo. Știam că le plăcea liniștea și voiau să aibă mereu o atmosferă cât mai intimă. Acum, acea atmosferă dispăruse iar camera îmi dădea senzația de mausoleu. Sau un mormânt în toată regula.

           Deși era necesar, tot nu aveam de gând să fac curat aici. Simțeam că, lăsând totul așa, înghețat în acel moment, aveam o parte din ei alături de mine, chiar dacă era dureros. Aerul era stătut și dens, fiindcă ferestrele nu au fost deloc deschise, dar am încercat să ignor acest lucru. Nu era prima dată când intram aici, dar de fiecare dată aveam aceeași strângere de inimă.

           Prima dată când am intrat, nu găsisem nimic referitor la locul lor de muncă și nici de data aceasta nu am avut mai mult noroc. Ar fi fost prea bătător la ochi să-și țină documentele despre misiuni în casă, dar speranța moare ultima, nu? Am aprins apoi calculatorul, dornică să aflu mai multe despre Renata. Eram sigură că ea știa mai multe despre misiunea lor și avea acces la toate informațiile. Nici cu ea nu am avut prea mult succes, ceea ce era de așteptat, într-un fel.