Semnul veninos

Capitolul XXXVIII- Cele două semne

—Cât face 2-1?
Amândoi rămaseră încremeniți când din gura lui începuse să îi iasă niște colți cutremurători de ascuțiți. Nu mai avea chef să se joace cu prada așa cum făcea de obicei, ci se năpusti asupra celor doi băieți cu o sete nemaiîntâlnită de putere. Știa că nu mai e mult timp și imediat toate semnele se vor aduna într-un final. Chiar dacă Miron dorea doar răzbunare asta nu însemna că nu există posibilitatea să se alăture celorlalți. Trebuia să fie mai puternic, mult mai puternic înainte ca toate semnele să se cunoască între ele. Se șterse la gură după ce înghiți și ultimul ochi. Aceștia erau oglinda sufletului și totodată rădăcina semnului.
Pe mâna lui mai apăruseră încă două semne, un șobolan și o maimuță. Apoi începu rapid în lumina lunii să sape pe pământul încă umed de la acea ploaie. Nu mai dorea să atragă atenția asupra lui sau să lase urme pe unde a fost. Trânti în groapă ceea ce odată erau doi băieți, după îi acoperi cu pământ. În aer se simți mirosul de sânge, inspira adânc după se concentra ca să se transforme într-un om, fără colții care ieșeau doar atunci când dorea să îți sfâșie prada și fără gheare care le scotea când dorea să străpungă carnea proaspătă. Acum avea cinci semne un dragon, câine, cal, șobolan și o maimuță, în mod normal nu trebuia să fure două semne deodată, ci doar unul că altfel avea să se simtă slăbit câteva zile bune. Dar gândindu-se că ceilalți înaintează pentru a face vraja de invocare nu a putut să respecte întocmai regulile.
        
               Cu greu își deschise ochii încerca să își dea seama unde se aflase încă se simți amețit și de-abia putea să respire, fiindcă era chiar foarte bine legat cu o sfoară, după un scârțâit de ușă îl făcu să tresară. Intrase ea având în mână un cuțit.
—Cred că ai greșit persoana. Trebuia să îi legi așa pe cei doi care...
—Taci! Tu chiar nu mă recunoști? Probabil că nu îmi știai numele atunci când m-ai luat. Dar trebuia să mă recunoști.
—Ok. Ești una din fetele alea. Țin minte ai evadat împreună cu acele gemene parcă.
—Am fost foarte fericită când am aflat că ați fost prinși. Dar nu pot să uit ceea ce ați făcut! Și acea copilă Serafina i-am promis că mă voi întoarce și am să o scot de la voi. M-am întors în ziua următoare, dar nu mai era nimeni acolo.
—Poate ai ratat și celelalte știri, dar fratele meu a fost uicis de către ea.
—Și?
—Cum adică și? Ea a...
—Nu cred că poți să omori persoana care ți-a făcut bine, ci doar rău.
—Nu contează, ea a...
—Și sunt singură că nu a dorit să îi ia viața, poate a fost un accident.
—Nu ai de unde să știi, mai ales că are acel semn!
—Nu contează semnul, ci sufletul!
—Taci! Nici măcar nu ai cunoscut-o bine!
—Și vrei să spui că tu ai cunoscut-o?
—Da. A stat câțiva ani cu noi.
—Deci să înțeleg că ai văzut cât de rea poate fi încât a ajuns să îți omoare fratele?
—Nu... adică nici nu am petrecut mult timp împreună să știu exact cum îi mergea mintea. Oricum ce îți zic ție toate asta, eliberează-mă!
—Niciodată, te voi face să plătești pentru tot ce ai făcut, pentru că ai distrus viitorul acelor fete!
—Nu am avut de ales! Trebuia să trăiesc cumva.
—Știi că există multe locuri de muncă, dacă cumva nu știai.
—Nu îți bate joc acum! Nu mă cunoști!
—Dar nici tu pe mine!
Ridică cuțitul dorind să îl sperie, dar acesta nu reacționa, ci doar o privea atent.
—Știu și eu, vreau să te omor, iar tu nu faci nimic?
—Dacă doreai asta sunt sigur că ai fi făcut-o deja.
—Ok, te las în viață până mă gândesc ce este de făcut.
—Ești nebună!

               Când Zara le zise despre tot ce a visat, toată lumea a fost fericită că măcar această problemă a fost rezolvată. Așa că fiecare a început să își facă tăieturi mici ca mai apoi să lase stropii de sânge să se scurgă pe semnul ei.
—Ar trebui să plecăm în căutarea celorlalte semne, zise Eric.
—Dar cum rămâne cu Rotgord? întrebă Zara speriată gândindu-se cum acesta a lăsat-o fără Fiona. Dacă acum e mai puternic și ne urmărește din umbră?
—Dacă vom merge toți împreună atunci nu se poate pune cu noi.
Sebastian scoase o hartă dintr-un sertar, după se uita la cele mai apropiate sate de lângă orașul Seftiv, așa cum i-a sugerat Iustin să facă.
—Deci Afitiv este cel mai aproape, dacă cumva nu sunt pe acolo atunci sigur noi toți vom putea să le simțim prezența.
După ce zise asta Sebastian împături harta și o puse la loc.
—Dar cum rămâne cu spitalul? întreabă Serafina.
—Eu cred că treaba noastră s-a terminat acolo, le-am zis despre leac, iar acum ei știu ce să facă.
—Da, ai dreptate Sebastian, dar...
—Dar ar fi bine să dormi că de când am venit aici nu te-ai odihnit deloc. Îi spuse Cristina văzând că Serafina tot dorește să se obosească mai tare.
—Deci e stabilit mâine mergem în acel sat. După ce Sebastian termină cele zise simți același senzație, apoi observă că și restul simt la fel. Eric se duse spre ușă când o deschise, văzu o femeie ce era gata să bată.
—Nu pot să cred, nepoate uite! E la fel ca noi, zici că suntem tripleți sau ceva de genul. Din spatele ei un băiat mai timid își aruncă privirea către Eric.
—Voi...
Nici nu terminase ce începuse că toată lumea se adunaseră la ușă.
—Deci putem intra sau ne lăsați să stăm aici? zise femeia ce era foarte încântată.
Lara era semnul destinului al calului era o femeie veselă, vioaie și plină de optimist, iar nepotul ei Kevin era semnul destinului al cocoșului acesta  încă nu îndrăzni pe deplin să își ridice capul și să îi privească pe ceilalți, fiind destul de timid. Lara le zise că a avut ocazia să îl întâlnească pe Ermil care el împreună cu Ali s-au mutat în satul lor, acesta le-a zis că semnele destinului se adună pentru o misiune extrem de importantă.
—Deci când am auzit asta, am zis că las tot și vin la voi. Ermil a zis că va trimite o scrisoare și a să vă anunțe, dar eu l-am oprit, fiindcă doream să vă surprind, așa l-am luat pe Kevin și iată-ne. Nepoate zi și tu ceva că de când am venit zici că vorbesc pentru amândoi.
—Mătușă...
—Scuzați-l așa este el mai rușinos, toată ziua stă numai în casă, de-abia l-am convins să mergem.
—Nu-i nimic ne bucurăm că sunteți aici și că doriți să vă implicați în misiune, spuse Sebastian, după tot restul zile au povestit cum a început totul și puțin din viețile ce le-au trăit fiecare, așa au avut să se cunoască mai bine între ei.
Iustin se uita la Serafina cum aceasta vorbea, era bucuros că două probleme s-au rezolvat atât de ușor, problema cu Zara și găsirea celor doi. Acum încă două semne mai trebuia și după lumea avea să fie schimbată, se întreba oare cum va fi viața fără acest semn pe mână, va reuși asta să facă oamenii mai buni și să nu se judece atât de ușor între ei? Din nou capul lui era plin de întrebări de-abia aștepta acea zi, iar apoi Serafina și toți ceilalți ca ea vor fi liberi, fără frică.
Flavius se puse lângă el apoi se apropia un pic de urechea lui.
—Vezi că dacă te holbezi atât la ea, se va simți incomod.
Iustin pe loc îi aruncă o privire urâtă.
—Ok, acum mă simt eu incomod, zise chicotind încet Flavius.
—Du-te acolo lângă ei, ce ai venit la mine?
—Păi te-am văzut aici așa cam retras de restul și am zis să nu fi singur. Știi am crezut că atunci când am rămas împreună în acel tunel parcă ne-am împrietenit mai bine. Deci nu pot  să-mi las prietenul așa.
—De unde ai mai scos-o și pe asta? Oricum cei acolo pare mai degrabă o întâlnire între semnele destinului.
—Dacă nu te-ai fi uitat atât la Serafina, poate o observai pe Adina care stă lângă Sebastian și uite-o acolo lângă Eric și pe Eliza care desenează. Sau mai bine spune că ai dorit să fi în colțul asta îndepărtat doar ca să îți țintești ochii către Serafina.
—Poate ai dreptate.
—Stai tu chiar ai recunoscut? Se pare că te-ai vindecat, iar acum și mintea îți funcționează altfel.
Iustin îl lovi prietenește cu pumnul în braț.
—Termină. Doar că știi povestea cu promisiunea pe care o am de îndeplinit...
—Cred că asta e scuza pe care vrei să o crezi. Te-am văzut atunci când a apărut Darius, tu erai cel mai revoltat și gelos.
—Normal că eram revoltat pentru că a făcut destule chestii. Și nu cred că am fost așa de gelos.
—Cred că știu de ce ești așa, îți e greu să îți exprimi sentimentele pentru că ai fost crescut doar de tatăl tău.
—Nu cred asta, tot ce fac este pentru acea promisiune. Pentru bunica mea.
—Ți-am zis dacă gândești așa ai să o pierzi, parcă văd că ăla Darius va ajunge...
—Niciodată!