Semnul veninos

Capitolul LX- Lună plină

         Se uita după fiecare ușă, dar nu-l găsi nici unde. Ieșise afară căutând prin grădină.
—Tudor? S-a întâmplat ceva? zise Ali rupând câteva flori albe.
—Elc...nu îl găsesc.
—Elc? Oh, Eric. Deci vă jucați?
—Da. Și e foarte bun la ascuns. Pe mine mă găsește tot timpul. Nu e corect!
—Ce trist, dorești să te ajut?
De odată două mâini îl cuprinse pe băiat de la spate, ridicându-l sus.
—Parcă trebuia să mă cauți? spuse Eric.
—Cum să te caut când ești atât de bun, cred că trișezi!
—Eu cred că tu ești bun în a nu mă găsi. Este ceva formidabil.
—Chiar crezi?
—Cred. Și apropo Rafael te căuta, deci du-te la el.
Eric îl lăsase jos, Tudor fugi în casă.
—Ce repede a trecut timpul. Nici nu-mi vine să cred.
—Nici mie Ali, mai sunt câteva săptămâni și vraja va fi făcută. Schimbarea pe care o așteptăm se va produce.
—Parcă îmi vine greu să cred.
—De data aceasta nimeni nu mai poate să ne mai oprească. Toți au fost învinși.
—Mulți pot apărea.
—În acești ani nimeni nu a îndrăznit să se ridice împotriva noastră. Fiecare am fost în toate satele din acest tărâm, vorbind de leac.
—Ali, nu gândi negativ, zise Ermil venind împreună cu Sebastian. Trebuie să fim foarte pozitivi. Mai ales acum.
—E greu...dar ai dreptate. Acum suntem în cel mai înalt punct.
—Vom fi mai sus, spuse Sebastian.

          Daria se uita cu bucurie la micuța fată ce încercă să o ajute pe Gloria la aranjatul cărților.
—Și când te gândești că ai dorit să îi iei dreptul la viață, zise Miron.
Cu o privire urâtă îl ținti pe el.
—Dar uite că nu s-a întâmplat.
Miron nu mai zise nimic, își aținti și el ochii către copilă. Semăna foarte bine cu Zara. Ajunse și el în pădure de două săptămâni. Acum că vraja urma să fie făcută a fost nevoit de către Daria să vină mai repede ca să-și întărească puterile. În tot acest timp a mers cu Darius oriunde a dorit acesta. Știa că călătorea din cauza Serafinei, să fugă departe de ea ca să o uite. Dar și după acești ani, Darius încă era cu gândul la veninoasă. Se gândi Mirion cum poate fi atât de prost să îi acorde aceste sentimente cuiva care nici nu-i păsa dacă mai e în viață. Cum poate ea să îi respingă fiul, care și-a trădat tatăl doar pentru ai dovedi iubirea, o ura pe Serafina. Un destin al șarpelui ia ucis soția și celălalt copil, iar alt destin al șarpelui ia distrus inima fiului.
—Fedora este timpul să mânaci, zise Zara.
Fata când auzi asta se ascunse după Gloria, aceasta zâmbi lăsând cartea din mână și o ridică pe fată.
—Se va supăra mama ta. Vom merge la ea.
Zara în timp ce își hrănea fiica, simți o prezență cunoscută în afara păduri. O luase în brațe pe Fedora și plecă.
Se opri în fața ieșiri. Timp de trei ani nu a pășit în afara ei. Nu știa cum să se simtă exact, închisă sau în siguranță. Știa că dacă va ieși afară și doar o mică rană să capete atunci pe loc totul se va termina. Se uita în ochii Marei cum o privi pe Fedora.
—Ce mare a crescut de când nu am mai văzut-o!
—Copii cresc repede.
Mara își întinse mâinile spre ea, dorind să ia în brațe copilul, dar Zara făcu un pas înapoi.
—Soră?
—Nu-i place să fie ținută de altcineva.
—Înțeleg sau poate nu ai tu încredere în mine. După acești ani în care ne-am pierdut familia. E greu Zara când stau și mă gândesc că amintirile copilăriei noastre au fost doar minciuni, noi niciodată nu am fost fericite. Niciodată! Dar mă bucur pentru tine, acum tu ai familia ta ai pentru ce trăi...eu am ajuns să trăiesc pentru tine. Doar pe tine te mai am.
—Din câte am auzit relația ta cu Velir este una bună am crezut...
—Suntem doar prieteni...mai mult nu pot, vreau să mă căiesc pentru toate câte am făcut. Vreau să îndrept greșelile părinților noștri. Nu merit să fiu iubită, zise cu lacrimi în ochi. Încercă totuși să-și lase lacrimile să curgă pe obraji, crezând că în acest fel va înmuia inima Zarei, tot așa a făcut și când Velir a fost în fața ei, i-a zis că-l iubește, în interiorul ei râdea văzând cum acesta se apropria de ea, a crezut că planul de al face pe el să fie al ei este unul cu succes. În acest fel putea să aibă acces în casă și în viața semnelor destinului, dar Velir se oprise la doar câțiva centimetri de buzele ei, iar ceea ce i-a șoptit la ureche a făcut-o să-și șteargă zâmbetul fals și pentru următoarele secunde rămase blocată.
—Te-am iertat Mara, dar nu pot să am aceeași încrederea în tine. Acum că ne-ai văzut poți să pleci.
—Ai dreptate. Eu voi pleca...
Nu mai apucase să facă nici un pas, Mara căzu jos inconștientă.