Semnul veninos

Capitolul LVI- Dorințele

           Ermil citi scrisoarea trimisă de Ali. Își întoarse capul către Iustin.
—Mara a venit și a zis că ar știi unde este Tiberiu. Ali s-a dus să verifice. Deci ar fi bine să mergem și noi acolo.
—Grăbiți-vă, îmi e teamă că poate ea va păți ceva, zise Adina.
—Nu-ți face griji. Ali este inteligentă, niciodată nu mi-am făcut griji, deoarece știu că Ali va putea mereu să scape cumva dintr-o problemă datorită minții sale.

            Mara intră prima în casă, nu se vedea nimeni. Ali se uita prin jur.
Velir privi câteva tablouri de pe perete ce erau distruse de cerneală.
Unul din clan o strigase pe Ali, aceasta veni rapid, făcu ochii mari când văzu sângele de pe podea și bucăți ce păreau a fi de carne erau împrăștiate peste tot. Mirosul era înțepător.
—Seamănă ca o stea, zise Velir.
—Poate aici a făcut blestemul, spuse Ali punându-și mâna la nas.
—Am venit prea târziu, îmi pare rău. Dar am crezut că tata e încă aici.
Ali se mai uită o dată prin cameră, înainte să plece, dori să iasă afară ca să respire aer curat, dar ascultând mai cu atenție își dase seama că ceva picură.
—Liniște!
Se apropia de un pat ce era plin cu pături, când intrase prima dată aici nu bagase asta de seamă. Își coborî privirea privind picăturile roșii.
Făcuse semn la unul din clan să ridice păturile.
Când văzu ce este pe pat împietri preț de câteva clipe.
—Mamă! strigă Mara prăbușindu-se jos cu lacrimi în ochi, Velir veni lângă ea.
Ali inspectă cadavrul.
—Dacă Tiberiu a făcut asta atunci e un monstru!
—Deci carnea asta din jurul nostru e...
—Da, Velir.
El o ajuta pe Mara să se ridice, având ochii pe trupul neînsuflețit. Pielea îi era extrem de albă, buzele își pierduseră culoarea, carnea de pe brațe și picioare îi fuseseră luată, în burtă avea o gaură destul de mare semn că a fost înjunghiată în același loc de mai multe ori. Văzând asta nu-l cuprinse teama, ci din potrivă se simți liniștit parcă ce era în pat îi un lucru normal.
Mara începu să se înece cu propriile lacrimi.
—Nu pot să cred... nu este adevărat! Nu! Nu! Nu! Mamă!
Un zgomot se auzi de afară. Cei din clan erau pe poziție așteptând un semnal de a lui Ali, aceasta auzi cum intrusul a intrat deja în casă, apropiindu-se tot mai mult de camera în care era.
Unul din clan își scoase arma.
Pași necunoscutului se auzeau tot mai bine, acum parcă se auzeau mai mulți pași.
Ali simți că rămase fără aer când îl văzu pe Ermil intrând precaut pe ușă, urmat apoi de Iustin.
—Aici erați. Când am primit scrisoarea m-am gândit că trebuie urgent să vin și eu ca să-l prindem pe Tiberiu.
—A fugit, spuse Ali. Am cercetat prin jur nu mai e în această casă.
—Asta este...regina! zise Iustin uitându-se la ea cu dezgust. Apoi își mută privirea spre Mara ce avea ochii plini de lacrimi.

            Pe fața Gloriei se vedea o expresie de frică. Miron niciodată nu a mai văzut-o astfel.
—A intrat în pădure!
—Cine? întrebă Adina.
—Cel care a făcut blestemul, îi simt aura putrezită și umbrele morții ce îl însoțesc!
            Tiberiu nu mai putea să aștepte ca umbrele puse pe semnele destinului să-și facă treaba, dori atât de tare să le facă una cu pământul încât nu mai rezista, tot ce și-a dorit în viață era să aibă putere, doar asta a visat încă de mic copil, când tatăl lui a murit destul de tânăr a știut că toată puterea avea să fie a lui, dar nu s-a mulțumit doar cu asta. Aflând de semnele destinului și ce influență aveau asupra oamenilor a încercat să pună mâna pe unul din ele, dar nu a putut. Momentul când a ținut-o în brațe pe Zara a simțit că soarta i se schimbase la propriu, dar nu se aștepta în mai rău. Nu se aștepta astfel. Crengile copacilor deodată începură să se împletească în jurul picioarelor lui. Umbrele morții rapid le distruse.
Gloria acum era în față la câțiva metri de el. Pădurea parcă înnebunise, viață era prin crengile ce se mișcau fulgerător spre direcția lui Tiberiu, dar umbrele îl apărau foarte bine.
Vântul începuse să bată tot mai tare, frunzele se răsuceau prin aer. Gloria făcuse un pas în spate, în locul unde era Tiberiu, o groapă se făcuse. O umbra îl prinse la timp. Fața acestuia începuse să devină mai roșie, din cauza nervilor. Nu făcut atâtea doar ca să fie oprit de o amărâtă de femeie.  Trebuia să ajungă la semnele destinului, știa că sunt în cabana aia. Simți foarte bine umbrele din interiorul lor.
—Nu mă poți opri! Crezi că pot cădea atât de ușor în groapa ta?
Gloria îl privi într-un mod superior.
—Nu vreau să cazi în groapă!
Zicând acestea cinci copaci se prăbușiră peste Tiberiu, umbra nu mai apucase să-l apere în totalitate.
Cea de a doua umbră se repezi să o atace, dar când se apropiase de aceasta umbra se risipi la propriu.
Tiberiu avea prins un picior. Privi crengile ce se ridicau de jos, capătul le era ascuțit. Umbra le rupse. Tiberiu se mușcă de mână, făcând din sângele lui aceeași stea. Mai multe umbre ieșiră din pământ atacând-o pe Gloria.