Semnul veninos

Capitolul XLII-Regulile satului

                Zara se duse imediat lângă Flavius când îl văzu rănit. Darius încă era inconștient. Ali îi bandaja.
—Cristina a reușit să îi dea din sângele ei. Dar nu știu de ce a luat-o pe ea. Se vedea în ochii lui, parcă ură. Pe mine m-a luat ușor. Dar pe ei...
—Deci știm că nu îi plac semnele dragonului. Asta nu prea ne ajută în găsirea ei. Vreau să știu exact ce a fost acolo.
—Am fost la locul unde Darius a spus că stă Miron, dar nu era nici urmă de el pe acolo, după a părut ăsta și ne-a atacat fără să scoată o vorbă. Plus, că are ceva fum gri când m-a înconjurat nu am mai putut simți nimic. Așa că am pierdut-o pe ea, altfel puteam să-l urmăresc.
—Acum poți să îți dai seama unde este ea?
—Nu.
Iustin se uita la Zara, dar nici aceasta nu putea să își dea seama unde se află exact.
—Așteptăm să vină Sebastian, spuse Ali. Dacă nici el nu poate împreună cu voi, atunci suntem nevoiți să îi chemăm de urgență pe ceilalți.

              Tina îi dase un pahar cu un lichid roșiatic, aceasta se uita puțin la el, după îl luase în mână.
Serafina se uita acum mai atentă la ea, fiind o doamnă în vârstă și tocmai aflase că era cumnata lui Xertos.
—Și din ce sat ești?
—Deftiv.
În ochii ei se putea vedea lacrimi ce doresc să iasă cu totul la iveală. Zâmbi scurt dorind să o mai întrebe ceva, dar Lara se alătură lor.
—Da mergem în satul acela, mama Serafinei este un semn al destinului. Deci chiar dacă doriți ca noi să stăm mai mult de atât aici, nu se poate. O misiune e o misiune. Deci Serafina ar trebui să ne odihnim pentru mâine. Karina deja a mers să doarmă. Iar Kevin încercă să-l scape pe Eric de fetele alea. Băiatul ăla chiar că e popular printre domnișoare. Oh, dacă eram mai tânără cu câțiva ani poate îl făceam al meu.
—Mătușă, spuse Kevin din spatele ei parcă fiind el rușinat de ceea ce o zis ea mai ales că Eric era lângă el.
—Vai, nepoate! Mereu mă oprești când mă distrez și eu. Bun că suntem toți, acum fiecare în pat. Deci o noapte plăcută doamnă Tina!

               Încerca să își dea seama unde se află, dar tot ce vedea era doar întuneric. Nici măcar un zgomot nu auzi. Dori să își folosească puterile pentru a simți pe cineva, dar nimic. Gura îi era uscată, rănile ce le avea simți că încă nu se vindecaseră. Apoi o lumină îi provoca o durere de cap. Era atacatorul.
—Nu voi pune întrebări că cine ești, fiindcă nu-mi pasă, dar ai face bine să mă lași că altfel vei avea probleme!
Acesta nu scoase nici un cuvânt, se apropia de ea uitându-se atent la rănile ei. Scoase o sticlă mică dintr-un buzunar, turnând lichidul pe ea.
Aceasta se zbătu cât putu de tare, dar era prea bine legată. Simți o căldură în locurile unde a fost rănită, apoi începu să o usture foarte tare.
El după îi aruncă sticluța în față. Luând din același buzunar o cutie de chibrituri. Aprinse unul. Ochii Cristinei se făcuseră mari la vederea mici flăcări.
—Deci sunt aici ca să mă arzi? Patetic!
—Yult, oprește-te, mi-am schimbat ideile.
Vocea i se părea foarte cunoscută, când își ridică privirea îl văzu pe Renato.
—Doream să te ard ca să simți și tu puțină durere, așa cum a simțit și iubita mea!
—Dar stai, nu are logică adică nu am simțit în tine nici o ură față de mine, ci doar alții.
—Când am aflat că polițistul ala bun de nimic s-a sinucis, am trecut la următoarea persoană. Aia fiind tu. De ce nu ai fost în stare să-mi protejezi iubita! Pentru ce ești un semn al destinului, dacă nu îi protejezi pe cei ca tine!
—Calmează-te, înțeleg cum e să pierzi pe cineva, dar nu e bine ceea ce faci.
—Ți-ai pierdut iubitul?
—Nu.
—Atunci nu ai cum să înțelegi, nu poți să îmi vezi durerea ce o am. În fiecare zi mă duc la locul unde a fost găsită. Petele din sângele ei sunt încă acolo! Vreau să suferi așa cum a suferit și ea!
—Dacă ți-aș zice că știu cine este cel responsabil de asta, mi-ai da drumul?
Când auzi asta rapid se apropia de Cristina prinzând-o de bluză.
—Chiar știi cine este?
—Da.
—Zi-mi! strigă cu putere.
—Dă-mi drumul!
Ridică și ea volumul voci la fel ca el, dar acesta nervos îi trase un picior în burtă, pentru o clipă respirația i se opri.
—Când am să-l văd pe ăla lângă tine legat atunci poate îți dau și ție drumul!
—Nu poate, ci sigur altfel mai bine mă omori aici că nu îți voi spune nimic!
Aruncase cuvintele fără să se gândească prea mult, acum aștepta să vadă ce reacție are.
—Zi-mi unde este?
Vocea îi era mai calmă. Era puțin surprinsă cum și-a schimbat starea, acum el părea mai liniștit semăna într-un fel cu acel Renato pe care l-a cunoscut ea. Cel care a salvat-o de Ștefan în acea zi. Înțelese, era un actor bun.
—E în oraș. Sunt sigură de asta.
—Și dacă nu este?
—Este! Arată ca un om, dar nu e om, e înalt poate avea dinți ascuțiți, dar îi ascunde și e îmbrăcat în haine groase.
—Tu îți bați joc de mine?
—Nu. Eu doar ți-am zis ce știu. Dar este adevărat.
—Yult, caută prin tot orașul, dacă nu îl vom găsi mâine, toată ziua, atunci vei plăti scump pentru că ai mințit!
—Serios, o zi? Prieteni mei îl caută de săptămâni.
—Am încredere în Yult, el poate găsi pe oricine!