Semnul veninos

Capitolul L-Viața din interiorul ei

              Iustin îi zâmbi într-un mod învingător lui Elvis, deoarece aflase că nu primise postul, dar zâmbetul îi dispăru imediat când descoperi că nici el nu îl prinse. Se uita în jur, întrebându-se cine a reușit. Pe ușă o siluetă își făcu apariția, ochii mari căprui, părul scurt blond, mergea apăsat și într-un mod îndrăzneț, fiind înconjurată de privirile celorlalți, pe mâna ei fiind un cocoș.
—Tot ce trebuie să știți despre mine, este că mă numesc Lorena și începând de azi eu voi fi la conducere aici, sper să ne înțelegem bine!
Spunând acestea se îndreaptă spre noul birou, dar nu înainte să îl țintească bine cu privirea pe Iustin. Acesta se uita la ea cu o față serioasă, era un pic supărat pentru că nu a reușit, dar acum nu mai era vremea să fie astfel, trebuia să afle mai multe despre ea și cel mai importat, trebuia să ascundă unele dosare de aceasta.
După câteva minute fusese chemat în biroul ei. Elvis se uita la el cum pleacă grăbit.
Cu o față serioasă intrase. Lorena lăsase deoparte un dosar, ridicându-și privirea.
—Iustin, ce mai nume! Știi ce semnificație are? Numele tău înseamnă conform legii, just și mereu în căutarea dreptății. Se pare că părinții tăi au intuit bine, atunci când ți l-au pus. Oricum te-am chemat aici, fiindcă pari o persoană foarte interesantă, ai avansat rapid în grad, după cum scrie aici. Dar în ultima vreme ai cam lipsit.
—Am multe probleme personale.
—Înțeleg, sper că nu te superi că ți-am luat acest loc, oricum nici tu nici colegul tău nu prea aveați șanse. De asta am fost eu trimisă aici.

            Flavius fugi către un tunel din Pădurea Sufletelor, aflase de la Ermil că starea Zarei era una complicată, nu înțelese acest cuvânt, dar nici să pună mai multe întrebări nu reuși. Îi era teamă, se cutremura cu totul gândindu-se că ea, a ieșit afară și s-a implicat în anumite situații, fără să știe că sângele ce îl primise de la Karina era unul normal. Atâtea zile Zara a fost aproape de pericol.
Nu mai avea control asupra sa, intrase direct în casă, respira greu fiind tot transpirat. O văzu pe Zara cum scăpase o ceașcă din mână. Daria se încruntase, Miron ridică un pic din sprâncene.
—Sângele Karinei, era unul normal! Sora ei a fost un semn al destinului, dar a murit acum patru ani!
Daria se dezechilibră un pic, fața îi devenise albă, Gloria o prinse.
Ochii lui Miron începuseră să strălucească. Îi venea să râdă, dar se controlase.
—Se pare că de ce îți este teamă cel mai tare, nu poți să scapi. Având în vedere această situație, trebuie să așteptăm ca semnul mistrețului să împlinească vârsta de șapte ani. Deci dacă deja are patru ani acum, noi mai trebuie să așteptăm trei ani, zise Daria părăsind camera împreună cu Gloria.
Miron era în culmea fericirii, avea timp, suficient timp pentru a se gândi cum să împiedice cu totul această vrajă.
Zara își puse mâna pe piept șocată de cele auzite, dându-și seama de pericolul ce o înconjura. Flavius se apropia de aceasta, întrebând-o dacă este în regulă, văzându-i ochii, Zara nu știa, dacă trebuie să-i zică vestea.

            Daria inspiră adânc, apoi luase o înghițitură din ceaiul pregătit de Gloria. Începuse să-și revină, nu mai era amețită, iar gândurile îi deveniseră mai clare. Analiza situația, nu avea ce face, chiar dacă se grăbea în privința vrăjii, trebuia să accepte situația.
—Ea nu a apucat să mai bea, deci mă duc să-i...
—Nu, lasă. Dacă nu are sângele de la toți, atunci acest ceai va fi otrăvitor și pentru ea.
—Atunci o lăsăm să nască? Și asta ar fi...
—Știu, dar e mai bine așa. Oricum o lăsăm să stea aici, iar pădurea o va încărca cu suficientă putere pentru a rezista și da naștere copilului. Așa cum pădurea mă ține în viață pe mine, tot așa nu o va lăsa pe ea să moară.
—Deci dacă tot vraja va fi făcută peste trei ani, pot să-mi văd de viața mea până atunci? întrebă Miron direct.
—Sigur, poți să faci ce dorești, dar nu uita, un singur cuvânt să zici cuiva despre ce se va întâmpla după vraja...
—Da știu, nu trebuie să mă ameninți așa.
Daria se ridică. Intrând în camera unde le lăsase pe cele două semene ale destinului, când îi văzu fața lui Flavius își dase seama că știe vestea.
—Știți semnul nostru de pe mână e diferit față de celelalte semnele. Noi dacă murim corpul nostru ajunge direct cenușă albă, iar dacă cineva obișnuit moare, atunci semnul acestuia își pierde culoarea și devine gri. La noi se întâmplă asta, pentru că acest semn pentru a avea suficientă putere pentru a se transfera pe alt corp, se hrănește din plin de trupul nostru. Cât suntem în viață semnul își pune bine amprenta pe noi, mai ales pe culoarea părului, după ne dă puteri impresionate și o regenerare formidabilă, asta dacă suntem împăcați cu noi înșine. Dar la femeile cu semnul destinului, ele au de suferit, deoarece semnul se hrănește cu noi și atunci când suntem în viață, iar atunci când în interiorul nostru un suflet prinde viață, semnul îl vede ca pe un inamic. Eu tot ce vreau să-ți zic, este că copilul tău e posibil să nu se nască, iar dacă o face atunci va fi mort.
—Nu...
—Trebuie să existe o vrajă ca să împiedicăm asta! spuse Flavius.
—Nu există, dar tu dragă poți să rămâi aici, această pădure te va încărca cu energie, astfel poate există o mică șansă pentru copilul vostru.