Semnul veninos

Capitolul XLIX- În acea zi eu am murit

               Lara lăsase cuțitul lângă pat, apoi îi zâmbi scurt Clarei.
—El a ucis pe cine iubeam eu cel mai mult. Atunci am tăcut, am închis ochii. Dar nu pot să-l mai las să distrugă și o altă viață.
—Dar...
—Clara, dă-mi făgăduința că buzele tale vor fi lipite până în mormânt. Trebuie să mă înțelegi, eu deja am fost distrusă de regulile acestui sat, nu am dorit ca Kevin să-mi împărtășească aceeași soartă. Eu...
—Îți promit! zise Clara. Dacă ai recurs la acest gest, atunci ai avut motive întemeiate. Nu trebuie să mi te justifici, îți voi fi alături.
Cele două părăsiră camera, lăsând în urmă trupul lui Xertos.
Mai târziu cineva făcuse descoperirea șocantă, modul în care l-au găsit, mai toată lumea a presupus că s-a sinucis, fiindcă nu a suportat că nu are toate semnele destinului supuse.
—Nu-mi vine să cred. Fratele meu nu ar fi în stare de asta.
—Disperarea poate l-a împins, spuse Tina. Oricum nimeni nu ar avea curajul să îi facă rău.
—Acum trebuie să îi iau locul.
—Regulile se vor păstra? întrebase Lara venind împreună cu Clara.
—Normal, ele au fost respectate atât de mult timp încât...
—Încât mai vrei să vezi suferință pe chipul oamenilor.
—Ce vrei să zici cu asta Lara?
—Știi foarte bine ce doresc să zic! Aceste regulii nu își au rostul! Au fost făcute cu ură, gelozie față de semnele destinului. Vrei să fi ca fratele tău și  ca tatăl tău?
—Eu am datoria să duc și să respect mai departe aceste reguli!
—Dacă ai fi avut un copil cu acest semn, ai fi fost de acord cu aceste reguli?!
Fața lui Harios se schimbase, aruncându-și privirea fără să vrea pe Clara. Tina inspiră adânc dorind să-și ascundă lacrimile.
—Orice ar fi, regulile trebuie respectate!
—Cum dorești Harios, dar nu uita aceste reguli deja poartă multe blesteme! Clara să ne întoarcem în orașul Zolis, deja am stat prea mult aici.
Cele două plecaseră, lăsând cuvintele lui Harios în aer.
—Nu mai suport, trebuie să știe!
—E prea târziu, Tina. Mult prea târziu.
—Dar ea este...
—Și dacă îi spui, ce va conta? Vei putea să îi răspunzi la toate întrebările? Vei putea să îi spui că am fost prea lași?
Capul Tinei se lăsase în jos, soțul ei avea dreptate. Era mult prea târziu.

            Sebastian și Flavius când au ajuns aproape de casa Karinei deja din vorbele celor care erau pe drum, aflaseră că mama fetei fusese ucisă. Principalul vinovat fiind tatăl ei.
—L-am văzut părăsind satul în zori de zi, atunci nu mi-am dat seama de ce se grăbește, apoi cineva a anunțat această descoperire.
—Este îngrozitor, dar aveți idee unde se află celelalte semne ale destinului? întrebase Sebastian.
—Ei sunt la spitalul nostru, chiar ce am venit de acolo.
—Au pățit ceva grav?
—Nu am de unde să știu.
Când au ajuns la spital au dau de Kevin, acesta stătea jos privind într-un punct fix, nici nu observase prezența celor doi.
—Kevin, ce s-a întâmplat?
—Sebastian...îmi pare rău.
—De ce să-ți pară rău? întrebase Flavius așezându-se lângă el.
—Am găsit-o pe Karina, dar...nu-i un semn al destinului!
—Cum!? zise în același timp cei doi.
—Este imposibil! Ea sigur e un semn al destinului, este adevărat nu am putut să îi simțim prezența din cauza acelui lănțișor...
Flavius se oprise când văzu lănțișorul la gâtul lui Kevin.
—De ce ar fi mințit în așa măsură?  Oricum nu e bine, spuse Sebastian. Dar unde sunt ceilalți trei?
—Eric și Cristina au fost otrăviți. Când am ajuns acasă la Karina, am găsit-o pe Serafina lângă... corpul Juliei. Nu știu ce a fost acolo, ea nu a dorit să-mi zică.
—Pe drum am aflat că soțul ei este vinovat, zise Flavius.
Cineva îi anunțase că Karina acum este trează, atunci pe loc Kevin se ridicase mergând împreună cu cei doi în camera unde se aflase.
Când au intrat ei, Serafina deja era acolo. Sebastian direct o întrebase pe Karina de ce a făcut o asemenea faptă. Ea strânse în pumpi așternuturile, lăsând lacrimile să se prelingă pe obraz.
—Îmi pare rău! Eu... nu merit să trăiesc! Eu trebuia să fiu cea moartă! Eu!
—Liniștește-te, noi nu îți vom face rău, spuse Sebastian. Tot ce dorim să știm este adevărul.
Înghiți greu, apoi începu să tremure, amintindu-și acea zi, unde totul s-a schimbat.
—Eram la rău, mama spăla câteva haine, iar eu cu sora mea mai mare  ne urcam într-un copac, ne plăceau mult vișinele. După... creanga pe care stăteam amândouă s-a rupt. Eu am căzut pe iarbă, dar ea în râu. Într-o clipă curentul a luat-o, apoi a izbit-o de o stâncă. Tot râul se umpluse de pulbere albă, era strălucitoare. Era frumos, era sora mea, un semn al destinului! Mamei nu i-a venit să creadă ce văzuse. Atât de repede se întâmplase totul. Acasă a fost un haos. Părinții mei se certau. După tata a venit în camera mea. Îmi luase vopsele cu care mereu pictam. După îmi spuse să-mi colorez părul în mov. În acea zi, ei au decis să mă dau drept sora mea. În acea zi eu am murit, vorba aceasta s-a împrăștiat în tot satul.
—Asta este îngrozitor! Când s-a întâmplat toate acestea? întrebase Sebastian.
—Acum patru ani.
Flavius făcuse un pas în spate, având o expresie șocată pe chip, atunci când își dase seama de un lucru.
—Dacă tu nu ești un semn al destinului, asta înseamnă că sângele tău nu a avut nici un efect asupra Zarei. Deci ea...
Nu mai continuase, ci fugi afară. Sebastian merse după el.
—Stai!
—Trebuie să mă întorc înapoi, dacă Zara se va răni cumva atunci...nici nu vreau să mă gândesc la asta!
            Kevin nu-și mai luase ochii de la Karina, știa că dacă o va lăsa aici, atunci ea își va pune capăt vieții.
O strigase pe Serafina, dar aceasta părea absorbită în propria minte. Ea a împins-o pe Julia, ea. Își ridică privirea către Kevin, dar nu înțelese  vorbele lui. Apoi își întoarse capul spre Karina. Avea ochii identici ca ai Juliei.
—Serafina! zise tare, din nou. Ea tresări.
—Poate ca ea să vină cu noi?
Se blocase, nu știa ce răspuns să dea. Nu dorea ca aceasta să fie prin preajmă, nu dorea să știe că ea este motivul principal pentru care mama ei a murit. Dar mai ales să afle Miron, că această fată este nepoata criminalei care i-a distrus familia. Era mult prea periculos.
—Cred că nu.
Karina nu reacționase deloc la auzul acestor conversații. Nu-i păsa. Ea deja era moartă de patru ani.
Kevin o luase de mână pe Serafina ieșind din cameră.
—Dar ea se va sinucide. Nu trebuie să fie singură.
—Ai dreptate, spuse Sebastian venind. Să aflăm și starea lui Eric și Cristinei, după toți vom merge acasă, Flavius deja a fugit acolo.