Semnul veninos

Capitolul XXX-Trei probleme

             Sebastian răsuflă ușurat când primise veste faptul că, Ermil împreună cu Ali au reușit să scape în siguranță.
Adina încerca să-l liniștească pe Tudor care nu se mai oprea din plâns, Eliza căuta tot felul de jucării pentru a i le da băiatului.
—Probabil că îi este dor de Ali.
—Este și normal să fie așa, deci noi cât timp mai stăm aici?
—Așteptăm să se întoarcă și restul, după vedem, dar nu-mi zi că nu-ți place acest loc.
—Îmi place, dar când știu că tu ai o misiune de îndeplinit asta mă face să mă simt ca și cum te-aș încurca în treburile tale.
—Nu gândi așa Adina, chiar dacă datorită semnului meu eu trebuie să îmi fac datoria, dar nu uita mereu tu vei fi pe primul plan împreună cu Eliza. După ce voi termina asta ne vom muta definitiv aici așa vom putea vedea cu ochii noștri schimbarea pe care o dorim atât de mult.

             Miron parcă nu mai avea aer când aflase de dispariţa lui Darius, lipsise deja de patru zile și nimeni nu știa nimic de el. Mâinile începu să-i tremure gândindu-se la cuvintele criminalei după chipul Serafinei îi veni în minte.
Nici de Zen nu mai știa nimic, acesta nu a mai avut răbdare așa că s-a hotărât să nu mai stea pe lângă Miron pentru a se răzbuna pe acea fata, ci a decis să o ia pe cont propriu în găsirea ei.
Doar pe David acum îl avea lângă el, dar simți în adâncul lui că n-ar trebui să aibă multă încredere în el.

           Serafina când văzu oamenii furioși din cauza ei își aminti de fețele oamenilor care erau pe lac în acea zi a tragediei, aceeași expresie parcă avea fiecare, iar în ochii lor se vedea doar ură, dispreţ și frică.
—De ce?! striga ea cât putu de tare încât opri vorbele fiecăruia.
—Ce am făcut așa de rău? Eu...doar am încercat să vă salvez și voi aruncați în mine cu ură, da sunt un semn al destinului, dar nu vreau răul nimănui.
Rotgord aproape că-i veni să râdă acum își dase seama de ce nu a putut să se apropie de ea atunci, știa că-i un semn al destinului dar nu s-ar fi gândit că poartă semnul șarpelui.
—Nu avem de unde știi exact că tu ai găsit antidotul!
—Atunci dacă nu aveți încredere în ea, nimeni să nu se mai atingă de leac, cine o va face va fi pedepsit! zise Zara, după pleca cu pași rapizi înapoi în palat lăsând mulțimea mai neliniștită și nemulțumită.
Flavius fugi după ea.
—Zara! Nu cred că ai făcut bine.
—Du-te și te ascunde din nou! Du-te și minte că nu mă iubești, du-te departe ca să nu te implici în asta, doar du-te și lăsă-mă singură, că doar nu-i prima dată când faci asta...
—Zara, eu am încercat să te protejez.
—Nefăcând nimic, am înțeles!
Ea pleca nedorind să-l mai vadă pe el.
Flavius încerca să-și stăpânească furia nu s-ar fi gândit niciodată că o va pierde pe Zara în acest mod, știa că era slab nici când nu a dorit să se implice în nimic, fiindcă mereu a primit totul gata făcut datorita semnului pe care îl avea.
Tiberiu fugi imediat ce Zara plecase era nervos, deoarece din cauza ei poporul era gata să-l detroneze.
Toată lumea o privi pe Serafina cu ură, dacă nu erau și celelalte semne lângă ea atunci sigur o atacau.
Dar mai multe strigate le atrase atenţia tuturor.
—Foc! Foc!
O casă fusese cuprinsă de flăcări, în afara ei fiind o doamnă ce dori să intre, dar un bărbat o ţinea strâns de mână pentru a o opri.
Eric, Cristina, Iustin, Serafina și Fiona nu au stat pe gânduri, ci au fugit imediat acolo pentru a da o mână de ajutor.
—Copilul meu! striga acea doamnă.
Fiona dori să meargă în acea casă și să salveze copilul.
—Nu vă riscaţi viața prințesă, copilul sigur este deja mort, zise omul ce o ţinea pe doamnă.
—Cum poți să zici așa despre fiul nostru!
—Când noi am plecat știi bine că el dormea...așa că... noi l-am pierdut de tot.
Un suflet pierdut mult prea devreme gândi Serafina asta îi aduse aminte de Alessia și Peto, își strânse mâinile în pumni și sub privirile tuturor sări în flăcări. Iustin dori să meargă după ea, dar o bucată de lemn căzu și împiedică accesul la ușă, luase o piatră de jos pentru a sparge geamurile, dar Cristina îl opri.
—Nici măcar nu ți-ai revenit bine, lasă-l pe Eric să meargă.
Dar când dori Eric să intre, Serafina cu copilul în brațe sparse geamul și ajutată de ceilalți reuși să iasă. Hainele de pe ea aveau scântei, tuși de câteva ori puse copilul jos acordându-i primul ajutor, respirația de-abia îi o simți, mâinile și picioarele îi erau arse.
Rotgord care era și el prin preajmă ca tot omul ce privea de zici că era un spectacol, aproape leșină de extaz când simți mirosul de carne proaspătă, dacă nu avea suficient control pe sine atunci sigur se năpusti pe acel copil.
Ţipete, plânsete doar asta auzi Serafina știa că băiatul nu mai are mult și va muri. Nu dorea asta aproape că îi veni să plângă, fiindcă mai mult nu putea să facă, dar un gând îi veni în minte.
—Vreau un cuţit sau o lamă!
Când primise un cuţit aceasta se tăia atât de tare încât sângele ei se vărsa pe rănile copilului, toată lumea rămase uluită, dar mai ales șocată văzând cum arsurile băiatului începeau ușor să dispară.
Se mai tăia o dată amețeala încet o cuprinse, dar nu-i păsa tot ce dorea era să-l salveze.
După câteva minute bune băiatul se trezi, mama lui imediat îl luase în brațe.
—Nu-mi pasă cum ai reușit să-l salvezi, dar îti mulțumesc eu ca tată mi-am pierdut speranța și nu am dorit nici să-mi pierd soția, dar tu ca străină l-ai ajutat. Îți sunt veșnic îndatorat!
—Ce vorbești domnule ea ți-a otrăvit mai mult fiul cu sângele ei, cine știe ce vrajă a pus asupra lui!
—Taci! Se simte gelozia că fiul meu a fost salvat, iar al tău nu!
—Stai liniștit îți va veni rândul!
—Ce rând?  întreba Fiona.
Dar toți își feriră privirea și nimeni nu mai zise nimic, doar teama le rămase pe fețele lor.
—Monstrul Gheară...sunt bătrână mă tem, cine spune povestea va muri, dar mă sacrific eu pentru binele acestui oraș. Monstrul Gheară vine o dată pe luna pentru a lua un copil după dispare, dacă nu-i dăm atunci...și regele știe, dar nu vrea să ne ajute...
—Eu cum de nu am aflat asta, sigur îl putem prinde! zise Fiona.
—Toată lumea se comporta ca și cum n-ar exista...dar numai noi care a trebuit să ne dam copii, doar noi știm suferința și existența lui.
—Îl vom prinde! spuse Serafina privind cu blândețe bătrâna.
—Dacă poți să faci asta, atunci pentru mine chiar vei fi un semn al destinului care face numai bine.