Semnul veninos

Capitolul XLVIII- Noaptea groazei

            Martin îi apucase fața lui Eric, acesta începu să-și revină, dar un lichid simți că îi curge pe gât, tuși de câteva ori, deschizând ochii. Nu se putea mișca deloc, iar capul parcă îi exploda. Încerca să își dea seama ce s-a întâmplat, dar fără rost. Durerea era prea intensivă pentru a-l lăsa să își adune gândurile. Martin mai strânse încă o dată bine funia ce îl înconjura, dorind să fie sigur că nu poate scăpa. Apoi ieși afară cu sacii ce ia luat de la soția lui. Cel îngropat în pământ, trebuia să dispară din curtea lui până la ivirea zorilor.

           Serafina o împinse pe Julia, dar aceasta își strânse pumnul, lovindu-i buza, apoi năpustindu-se pe ea cu mai multe lovituri. Cristina se uita în altă direcție, strigându-l pe Marco.
Serafina îi făcuse câteva zgârieturi Juliei cu unghiile.
—Oprește-te, dumneavoastră nu sunteți așa! Karina... știu secretul!
Minți ea, văzând cum Julia se oprise.
—Este imposibil! Ea a zis ceva!?
—Da! Deci nu are rost...
—Nu cred, minți! Ești o mincinoasă! Trebuie să...
—Mori. Serafina observa cum Julia își mărise ochii, dând un pas înapoi. Vezi îți e frică. Picioarele îți tremură, ești în panică, de asta ai pus mai multe frunze de mătrăgună. Nu ai mai gândit. Ceva au aflat Cristina și Eric sau noi toți suntem prea aproape de ceva ce ascunzi. Dar nu prea se potrivește a doua variantă, ceaiul ăla a fost făcut în grabă, deci cei doi au aflat ceea ce ascunzi. Acum rămâne întrebarea, care este secretul?
—Nu îmi este teamă! Tot ce fac este pentru binele tuturor! Tu nu ai de unde să știi, ești un șarpe!
—Dar totuși ați fost atât de drăguță cu mine, cu noi toți!
—Am cunoscut-o pe cealaltă persoană, care a avut semnul tău.
—Serios!?
—Când mă uit la tine, parcă îmi doresc să o văd pe ea, dar nu-i semeni. Este atât de trist să mori și nimeni să nu își mai amintească ce ai fost odată. Semnul tău a apărut din cauza morții ei, tu te-ai născut cu un chip luminat, iar ea s-a transformat în pulbere albă.
Serafina făcu pași mici către Julia, aceasta privi un punct fix, parcă amintindu-și ceva.
—Deci o cunoșteai destul de bine?
—A fost sora mea.
—Satul a lăsat-o în viață?
—Nimeni nu îi știa existența. Familia mea credea că dacă omori un semn al destinului atunci numai blesteme vei avea timp de multe generați, dar în alte părți se credea că dacă scapi de acest semn atunci numai noroc va fi. Deci nu știam ce să credem și de frică să nu fie prima variantă, a fost cruțată.
Serafina își muta privirea către Cristina, aceasta vorbea singură, iar ochii îi erau foarte bulbucați. Pe perete erau atârnate multe tablouri pictate. Julia își scutură puțin capul, parcă dorind să revină la planurile ei din prezent.
—Îmi pare rău.
Zicând acestea Serafina smulse unul dintre tablouri, dându-i în cap Juliei de mai multe ori până când căzu inconștientă.
O luase pe Cristina fugind afară, în locul unde putea foarte bine să îi simtă prezența lui Eric. Lovi cu piciorul ușa care nu dorea să se deschidă de la prima încercare, găsindu-l pe el jos legat bine.
—Eric, trezește-te!
Văzând că nu reacționează merse să-l dezlege. Cristina se puse în genunchi cu lacrimi în ochi, o privi pe Serafina, aceasta se repezi rapid să o prindă observând cum Cristina se schimbase la față.

           Martin căra la vale sacul, se grăbea, mai ales acum când știa că semnele destinului sunt la el acasă, trebuia să scape de cadavru, într-un mod delicat, se gândi prima dată să-l îngroape în altă parte, dar dacă cumva avea să fie găsit de altcineva, îi era frică, așa că se decise să-l ardă. În acest fel putea să scape de tot. Lăsase lampa jos, apoi acoperi sacul cu tot ce găsise prin jur. Frunze, crengi, iarbă, ce o rupse gândindu-se că așa poate va arde mai repede. Știa că trebuia să scape de el încă de la început, dar a lăsat, tot de teamă să nu-l prindă cineva. Așa că pentru el a fost mai sigur să-l îngroape în spatele casei. În locul unde alții nu aveau ce căuta, în locul unde nu ar căuta nimeni. Sudoarea îi curgea pe frunte, o șterse cu podul palmei, apoi aprinse focul, lăsându-și să-și facă de cap. Trebuia să aștepte, până când vedea că doar cenușa va rămâne din tot.