Semnul veninos

Capitolul XIV-Ce este iubirea?

                Iustin încremeni în tot acest timp ea a fost lângă el și nu a fost în stare să își dea seama de asta.
L-a urmărit pe Elvis până când a ajuns aici, ascunzându-se după un copac a auzit și văzut tot. Acum se gândii cum să o salveze, colegul lui de lucru îl încurca tare rău, dacă se afla în poliție că are dea face cu ea care e considerată criminală atunci el nu ar fi într-o ipostază prea bună, trebuia să o salveze fără să știe ei că este el, complicat dar nu putea să stea și doar să privească cum Serafina e rănită.

            Un zgomot îl făcu pe Elvis să meargă și să vadă ce-i dar o împușcătură se auzi, el căzând jos.
—Darius ia-o și să fugim!
Dar nu apucase acesta să o ia, fiindcă din întuneric o altă împușcătură se ivi acesta căzând lângă Serafina.
Acum Miron era cu ochii în patru ascultând sumbra liniște trase și el câteva gloanțe în jurul său, dar nimic, liniștea devenind tot mai apăsătoare până când simțind ceva în abdomen se stăpâni să nu cadă, văzând cum parada lui este luată de un necunoscut.

             Fugi cu ea cât mai departe pentru a fi sigur că este în siguranță.
Serafina îl recunoscu pe Iustin, acesta se oprii o puse jos pe ea după se dezbracă de bluză strângând tare peste rană.
—Iustin... eu...
—Taci ai făcut destule!
Din nou aceeași răceală din cuvintele lui.
—Îmi pare rău! Trebuia să stau departe de el ai avut dreptate...
—De ce ai purtat o perucă, de ce te-ai ascuns de mine?!
Rămase uimită de întrebarea lui credea că-i supărat din cauza lui Darius.
—Nu am dorit ca culoarea părului meu să mai provoace necazuri.
—Tu ai idee cât de mult te-am căutat peste tot cât de mult am încercat să dau de tine, dar tu ce să vezi ai fost lângă mine în tot acest timp și eu nu am știut, mă simt vinovat Serafina că am fost orb.
—De ce să mă cauți?
—Tu chiar nu mai știi? Măcar tu să îți fi adus aminte de mine, măcar tu să mă recunoști pe mine eu care nu m-am deghizat! Nici măcar numele meu nu-ți spune nimic!?
—Iustin nu te înțeleg, ce s-a întâmplat cu tine?
—Marga... sunt nepotul ei.
Serafina încremeni nu-i veni să creadă băiatul acela care mereu era cu ochii pe ea când era mică este aici lângă ea.
—Se pare că acum ți-ai amintit. Înainte ca bunica să moară mi-a zis să te găsesc, acum sunt liniștit te-am găsit din întâmplare.
—Eu...
O împușcătură de auzi, glonțul trecuse aproape de capul lui Iustin.
Era Miron cu mâna pe abdomen fiind pregătit să mai tragă o dată.
Iustin o luase rapid în brațe pe Serafina fugind.
—Am crezut că i-ai ucis.
—Nu, i-am împușcat cu ceva tranchilizant, dar se pare că asta nu-i suficient de puternic ca să îl adoarmă pe el.

  
            Luna era pe cer stelele străluceau o adiere ușoară de vânt făcea ca frunzele copacilor să se miște în partea dreaptă mai era puțin și Iustin cu Serafina ajunse într-un loc sigur, acela fiind casa Lidiei.
Dar când să deschidă poarta aceasta era închisă.
Lidia se pare că nu era acasă, Iustin îi spuse Serafinei să se urce în spatele lui pentru ca acesta să sară poarta.
Reuși cu bine, brațele ei parcă îl strângeau tare de gât îi simțea respirația mult prea aproape de el, își dase seama că încercă să se abțină să nu plângă.
—Serafina...
—Sunt eu eșec! Eu aduc numai ghinion... eu merit să mor pentru tot eu...
—Așa-i ești! zise el nervos, după care o puse jos pe iarbă. Îi privii neputința din ochii mult prea umezi, era nervos pe starea ei de slăbiciune. Bunica și-a dat viața pentru tine, eu am fost tot timpul invidios pentru că tu ți-ai petrecut mai mult timp cu ea, tu ai fost tot timpul cu ea, când eu am tânjit după mângâierea ei după ce mi-am pierdut mama!
—Iustin...
—Poate nu știi, dar din cauza ta, eu și tata am plecat din acel sat. Am dorit să o luăm și pe ea, dar fără tine o zis ca nu merge nici unde! Și acum tu ce faci vrei să mori și să scapi atât de ușor?
—Eu...
— Tu! Din vina ta bunica a murit pentru că tu ai ademenit vânătorii, eu din respect pentru ea am făcut tot posibilul să îi îndeplinesc ultima dorință, m-am certat cu tata pe această temă, știi de ce eu locuiesc în casa lui Ermil pentru că am fost pus să aleg, să rămân cu el și să îmi văd de treburile mele de polițist sau să îi îndeplinesc dorința bunici și să plec. Și uite am plecat, l-am lăsat pe tatăl meu pentru cine? Pentru una ca tine!
          Ca niște spini vorbele lui amare îi intrase cu greu în sufletul ei nu mai avea destule lacrimi, își înălța privirea spre el aproape că nici nu-l mai recunoscu, unde dispăruse tipul misterios din pădure care o salvase de urs? Acum în fața ei era o persoană mult prea rece cu răni încă nevindecate din trecut.
—Trebuia să nu mă mai cauți, dacă din vina mea ți-ai sacrificat tatăl.
—Ceva nu m-a lăsat să fac asta și în ziua de azi chipul bunici care mă imploră să te găsesc nu mi-a ieșit din minte!
Lidia apăru pe neașteptate rămase uimită de felul cum îi găsise pe cei doi.
            Aceasta terminase de bandajat rana Serafinei.
Iustin scria o scrisoare către Ermil raportând situația în care se afla.
Nimeni din casă nu reuși să doarmă. Când soarele răsări Iustin merse să ducă scrisoarea la cineva, Lidia se apucă să pregătească masa.
Iar Serafina era deja în locul în care Iustin și-a revărsat furia.
Un zgomot o făcu pe ea să meargă șchiopătând lângă poartă, deodată o mână o trase.
—Ești bine? întrebarea lui Darius cât și prezenta sa aici o făcu pe ea să tresară.
—Lasă-mă!
—Te rog iartă-mă tatăl meu nu a fost în toate mințile când a făcut asta eu...nu știu cum să zic dar nu vreau să te pierd așa.
—Uită-te la mine, așa cum ai făcut atunci, cu ură!
—Tatăl meu mi-a întunecat mintea dar după ce m-am gândit mai mult mi-am dat seama că nu ai nici o vină, nu-i vina ta că te-ai născut așa.
—Nu pot avea încredere în tine...
—Știu, dar eu chiar te iubesc... prințesă ce era să devi copac.
—Ce este iubirea?
—Nici eu nu știu dar vreau să o descoperim împreună, te rog!
—Am fost abandonată în frig de către părinți, am crescut cu frica imprimată adânc în inimă, nu există noapte în care să nu am coșmaruri și tu îmi zici că mă iubești, din vina semnului meu nu merit iubirea asta!
Plângea din nou, bătând ușor cu pumnul pe pieptul lui.
Acesta o prinse de încheietura mâinilor aplecându-se ușor pentru a-i săruta buzele.
—Te las să te gândești, dar să știi în seara asta  te voi aștepta în locul unde am fost ultima dată și îmi place mai mult culoarea aceasta a părului tău  decât cea neagră. Deci te rog ai încredere în iubirea mea și vino cu mine departe de toți, eu de tatăl meu, iar tu de propriul trecut.