Semnul veninos

Capitolul LI- Prietena

             Dintr-o dată se trezi cu lacrimi în ochi. Nu știa, dar îi era teamă. Această stare îi strânse sufletul. Se ridică din pat, mergând în fața oglinzi. Privea aceeași ochi verzi și  părul mov. După un sentiment ciudat îi străpunse mintea, simți că uitase ceva foarte important. Se gândi câteva clipe, dar nimic. Ofta adânc, crezând că nu a meditat suficient ca să treacă de accidentul cu Julia. Trebuia să se scoată din această stare, nu dorea ca nimeni să afle, totuși bănui că Kevin simțise ceva, dar nu conta. Acum el părea a fi concentrat pe Kara.
Mergând pe hol, din greșeală se lovise de Flavius, acesta era grăbit să meargă în Pădurea Sufletelor. El își ceruse repede scuze continuându-și drumul. După de jos auzi o voce tare familiară, coborâse scările, văzându-l pe tatăl ei și pe Rafael. Ochii Clarei se umeziseră văzându-i pe cei doi, pe loc își îmbrățișase fiul.
Eric veni alături avându-l în brațe pe Tudor. Ermil făcuse cunoștință cu Clement.
—Scuzați-mă pentru acest deranj, dar am venit cu vești nu prea bune. Mama mea a împrăștiat vorbe despre vrajă. Multă lume nu a acceptat cele auzite. Eu am încercat să le zic, că tot ce au aflat nu e adevărat, dar...
—Oricum nimeni nu poate să oprească semnele destinului, zise Iustin pregătindu-se pentru lucru. Eu unul nu-mi fac griji.
Rafael văzu o fetiță cu mai multe foi albe în mână, aceasta ieșise afară, el plictisit de discuțiile celor mari, își făcu dispărută prezența. Se uita un pic prin jur, văzând-o. Acum se puse să culeagă frunze ruginite, făcând din ele un fel de pat, așezându-se cu grijă. Foile le puse în față, iar un creion apăruse de nicăieri în ochii băiatului.
—Poți să desenezi și această piatră?
—Nu! E urâtă!
—Nu este, pentru mine e frumoasă, această formă neobișnuită nu am mai întâlnit-o, deci poate e unică printre mii de pietre.
—Deci vrei să zici că e valoroasă?
—Valoroasă. În ochii mei este. Eu îi dau această valoare.
—Dacă tu așa crezi, bine. Atunci și pentru mine este unică. O voi desena.
—Mulțumesc, cum te numești?
—Eliza.

             Se simți în sfârșit liber. Nu credea că va mai apuca acest timp. Inspiră adânc aerul din afara păduri. Trebuia să-și ia fiul din acea casă, după să plece departe de toți, mai ales de Daria. Atinse scoarța stejarului. Nu-i veni să creadă că Rotgord chiar a fost prins aici. Dori să simtă ceva, o senzație ciudată. Dar nimic, de parcă nu ar fi fost nimeni închis acolo. Oricum trebuia să-l elibereze. Avea timp destul. Trei ani. Așa vraja nu va fi făcută. Nu mai ținea scuza că acceptă asta pentru Darius, din cauza că semnul lui nu mai e bine privit. Putea să-l protejeze și singur de toți care ar fi dorit să-l rănească. Oricum nici un vânător nu se poate pune cu un alt vânător.
După câteva minute ajunse aproape de locul unde stătea fiul lui, dorind să intre în curte, dase peste Iustin. Privirile lor ce se întâlniseră nu erau deloc prietenoase.
—Ce faci aici?
—Am venit după Darius.
Iustin nu mai zise nimic, cu o față serioasă își continuase drumul.
Miron se uitase după el peste umăr, ar fi trebuit să-i pară rău, totuși era vinovat de suferința lui, dar nu-i părea. Și el a suferit când și-a pierdut soția și copilul. Suferința întărește sufletul și împietrește inima.
Miron salută tare pe toată lumea, după întrebă de fiul său.
Cristina se oferise să-l conducă în camera lui Darius. Miron nu putea să nu observe fericirea Serafinei stând alături de femeia cu semnul destinului al câinelui și acel bărbat ce părea avea semnul unui tigru. Începu un pic să se înfurie de veselia ei. Nu merita, după faptele comise. Aproape se împiedică de o treaptă, atunci îi dispăru nervii, urmând-o cu atenție pe fata cu semnul destinului al dragonului.
—Nu-ți este teamă că semnul tău va ajunge ca cel al șarpelui?
—Nu. Dar ce? Dorești să ajungi și vânător de semnul dragonului?
—Ai limba cam ascuțită, domnișoară!
—Vezi că eu am avut grijă de fiul tău!
—Tată! zise uimit Darius.
—Perfect că ai apărut. Plecăm de aici.
—De ce? Eu nu vreau.
—Eu vreau, zise Cristina încet cu mâinile la spate uitându-se la cei doi.
—Nu ai ce face aici.
—Nici cu tine nu prea am ce face.
—Fiule!
—Eu rămân. Dacă e vin eu la tine.
Miron tăcu își dase seama că nu-l poate convinge în acest moment. Îi zâmbi forțat, după plecă. Își lua la revedere de la restul și ieșise rapid din casă, nedorind să mai vadă fericirea acelei fete, dar din greșeală dase peste un domn, îl fulgeră cu privirea, necerându-și scuze merse înainte.
             Privirea i se ținti pe Serafina după pe Eric.
—Bună, sunt tatăl lui Iustin, îl caut pe acesta.
—Nefilt, îi spuse Ermil pe nume. Iustin mi-a povestit multe despre tine, te rog vino mai aproape. Băiatul acum este la secție, doar mai pe seară va fi acasă.
—Tu trebuie să fi Ermil, Iustin mi-a scris despre tine. Îți mulțumesc că ai grijă de el. Dar trebuie neapărat să-l văd. Nu am timp să-l aștept.
—Înainte să plecați nu doriți ceva de băut? îl întrebase Ali cu o tavă de cești în mână.
—Nu, mulțumesc.
După ce plecase și acesta, Lara îi anunțase că va pleca în satul ei. Clara se uita la ea, într-un alt fel, gândindu-se la secretul ce îl aveau împreună.