Semnul veninos

Capitolul III-Voința

             Unsprezece ani trebuia să aibă Serafina se gândea îndurerată Clara stând în vechea cameră a fetei, se întreba cum ar fi arătat dacă ar mai fi trăit. Dintr-o cameră alăturată se auzea un plânset de copil.
—Noră unde ești? Vino nu auzi, dragul de Rafael a început să plângă.
Se ridica mergând la copil era jos se împiedicase de toate jucăriile pe care le avea în jurul sau.
Clara îl luase în brațe încercând să îl liniștească.
Graziela veni repede să vadă de ce nepotul ei plângea.
—Dragul de el, nu mai pânge să vad te-ai lovit?
—Nu s-a lovit mamă soacră...
—Da e bine atunci, deci nu mai plânge Rafael ești mare acum ai patru ani.
Copilul își îmbrăţișa mai tare mama, de câte ori era îmbrăţișată de Rafael, își amintea ziua aceea când Serafina a strâns-o tare în brațe înainte ca Clement să o ia.
—Mă duc să pregătesc masa. Te rog ai tu grijă de el.
—Bine du-te, în sfârșit după atâta timp este bucurie în această familie, vezi noră, după ce am scăpat de acea târâtoare uite cu ce am fost binecuvântați. Ridică sus copilul acesta zâmbea, chiar după o săptămână după ce Serafina plecase, Clara aflase că urma să mai aibă încă un copil. Graziela mereu s-a rugat pentru ca acest copil să fie unul cu noroc, să trăiască și să aibă un semn bun. Dorințele i se împlinise el se născuse sub semnul cocoșului. Cei din familie erau într-adevăr fericiți, dar numai în inima Clarei și a lui Clement era un strop de tristețe, după pierderea fetei ce au crescut-o timp de șapte ani.

—Bunico cât mai avem de mers, am obosit.
—Încă un pic să urcăm dealul acesta și vom ajunge în sat.
—Cum e acest sat, e diferit de celelalte?
—E puțin diferit, deci ai grija!
                 După ce ajunse în sat, Marga o luase de mână pe fată spunându-i că se va opri la un local pentru a mânca ceva și a se odihni.
—Mănâncă tot, mai avem cale lungă până acasă. Îi spuse fetei care învârtea lingura în supa limpede, purta o pelerină maro care îi acoperea capul, mânecile erau prea lungi, aproape le mundări de supă. O privea pe bunica ei care mânca cu pofta, o iubea datorită ei era încă în viață, călătorea din sat în sat pentru ca nimeni să nu își dea seama că ea există.
           De odată multă gălăgie se auzise de afară mai toți oamenii ieșise din local pentru a vedea ce se întâmplă printre care și cele două.
—Ardeți! Ardeți! Ardeți prămatia în acest sat să nu existe păcate, duceți otrava în foc și nimiciți tot!
Strigau oamenii de pe stradă trăgând după ei un copil abia născut, era fără suflare.
Marga o trase pe fată grăbindu-se să plece de acolo. Ochii verzi ai Serafinei se umeziseră.
—L-au ucis ei?
—Nu știu asta, dar ai văzut nu toți sunt la fel de norocoși ca tine.
—Dar dacă nu mai vreau să fiu norocoasă, dacă vreau să mor. Din vina mea călătorim atât din cauza mea ai dureri de picioare, în loc să stai într-un loc noi tot timpul ne mutăm.
—Cedezi atât de ușor! Nu fac asta doar pentru tine, fac asta pentru toți, te cresc pe tine în speranța că vei schimba viitorul celor născuți cu acest semn. Doar nu vrei să îți tai aproape venele din nou ca atunci.
—Nu am dorit să fac asta. Ți-am mai spus, am dorit să scap de semn!
—Nu poți scăpa de el dacă îl tai, trebuie să trăiești în continuare să te zbaţi pentru viața ta, să te târăști printre obstacole.
—Dar sunt doar un copil eu simt că cedez...
—Nu mai ești un copil Serafina! Învață să te adaptezi la situație!
             Să te adaptezi, era mult prea greu pentru ea, dar trebuia să își accepte soarta.
             A durat mult călătoria, dar în sfârșit ajunseseră într-un loc unde bunica ei îl considera acasă. Era o colibă sărăcăcioasă, Marga păși prima în casă deschise un geam pentru a aerisi.
—Bunico te-ai întors! spuse un băiat stând în pragul ușii cu un zâmbet pe buze.
—Iustin, tocmai ce am ajuns, intră. Băiatul o privea cu atenție pe fată își aminti de ea o vedea  mereu la începutul iernii, Serafina încercă să evite cei doi ochii negri ai băiatului, își mută privirea spre fereastră, frunzele din pomii cădeau una câte una, vântul părea din ce în ce mai puternic, urma să vina anotimpul ce i-a schimbat viața.
—Unde este tatăl tău?
—Încă nu s-a întors de la muncă.
—Bine, du-te acasă acum, iar când se va întoarce spune-i să vină aici.
—Sigur bunico.
Marga era fericită să își revadă nepotul, dar știa că după această vizită el nu a să mai vină prea des aici, din cauza trecutului mult prea trist.

              Serafina după ce a ajutat cu curățenia prin casă, Marga i-a zis că poate să se odihnească, s-a întins pe pat învelindu-se cu o pătură, ațipi, dar două voci o treziseră.
—Soția mea a murit în chinuri, din cauza acelui copil am fost exilați din sat, acum muncesc din zori până seară pentru al crește pe Iustin, iar tu pleci și vii când vrei!
—Nu pot să cred ce scoți pe gură! Cum a putut fiica mea să se căsătorească cu tine, dacă ar fi trăit ar fi fost tare dezamăgită!
—Ea a ales calea asta eu doar am încercat să o opresc! strigă tare bărbatul.
—Liniște! Vrei să o trezești!
—Faci aceiași greșeală ca ea, am strâns suficienţi bani, luna viitoare îl iau pe Iustin și voi pleca în altă parte.
—Stai cum să pleci? Unde?
—Pentru siguranța lui Iustin și a mea plec, dacă vrei poți să vii și tu, dar fără ea.
—După ce am avut grija de ea timp de patru ani, vrei să o las!? Eu o consider parte din familie!
—Știi prea bine că sunt vânătorii pe urmele ei, nu va dura mult timp și o vor găsi!
—Eu nu voi accepta să o găsească nimeni! Auzind cele spuse bărbatul ieși afară, Marga merse după el.
Nici nu își dase seama când lacrimile îi alunecau pe obraz, posibil că a amorțit de la atâta durere. Știa că bunica depune eforturi ca să o crească, iar ea nu făcea decât să îi provoace probleme, se ura, detesta din vina ei au început să o urmărească vânătorii. Avea nouă ani, era vara, căldura era de nesuportat în hainele ei cu mâneca lungă și pelerina de pe cap, oprindu-se într-un parc așezându-se pe o bancă, Marga o avertizase să nu își dea jos pelerina sau să își suflece mânecile, dar când Marga s-a dus să i-a ceva de mâncare, ea nu a ascultat de vorbele spuse, dându-și jos pelerina oamenii au observat ușor părul mov, privea zâmbetele lor și cuvintele numai de bine adresate ei cum că era o fată foarte norocoasă având această culoare, copii o invitau la joaca ea accepta bucuroasă, dar suflecându-și mânecile fața tuturor se schimbase. Marga ajunse la timp luând-o de mână fugind, dar în acel parc erau și niște vânători bine cunoscuți, iar ei văzând tot au început să le urmărească, încă de atunci.
            Marga intra în casă Serafina închise ochii prefăcându-se că doarme. Se întreba dacă va reuși să îndeplinească visul bunici, nu mai putea să o dezamăgească sau să îi cauzeze probleme, trebuia să îi răsplătească ajutorul, cât mai curând posibil.
   

             Trei săptămâni trecuseră, zăpada era deja peste tot, Marga mai băgase câteva lemne pe foc soba se încălzi mai tare, Serafina privea pe fereastră afară, în mintea ei se derula același film de acum patru ani, frigul o speria, la fel și zăpada rece, nu reuși în acest timp să uite imaginea Alessiei, prima sa prietenă. Era ca o pată pe inima ei ce nu avea să dispară vreodată.
—Vino copilă, stai aici lângă sobă să te încălzești mai bine.
—Da bunico.
—După ce iarna se va termina vom pleca?
—Unde?
—Încă nu știu sigur, dar sunt multe locuri unde nu am fost.
—De ce nu rămânem aici pentru totdeauna?
—Nu îți place să călătorești cu mine? spuse Marga zâmbind, încercând să evite întrebarea fetei.
—Ba da îmi place, dar...
—Pun pariu că te plictisești să stai numai în casă, așa că mâine voi merge la magazin să îți iau câteva cărți și creioane colorate. Ce zici?
Fața Serafinei se lumină era fericită de ce avea să primească mâine, se apropia de Marga, îmbrăţișând-o.
—Îți mulțumesc bunico!
Câteva bătăi în ușă se auzi, Marga merse să deschidă, gândindu-se cine poate fi. Încremeni, în fața ei stăteau doi bărbați cu armele în mână, erau vânătorii. Închise rapid ușa, zicându-i Serafinei să spargă fereastra și să fugă, fata tremura se ruga să fie un coșmar bătăile în ușă erau tot mai tari, cu greu putea Marga să țină ușa închisă.
—Fugi! strigă.
—Nu...nu pot...
—Trebuie să trăiești, nu îți fă griji voi fi în spatele tău...
—Dacă nu vei fi?
—Atunci trebuie să ai voință tare pentru a trăi! Nu vrei să mă dezamăgești!
O împușcătură găuri ușa din lemnul aproape putrezit, unul din vânăori zdrobi ușa cu piciorul, Marga căzu jos, Serafina sparse geamul cu pumni ei mici, sticla o rănise de-abia respira frigul o cuprinse aruncă o ultimă privire la bunica ei, după sări și fugi cât o țineau picioarele în urma ei o împușcătură se auzi.
Nu se putea opri din plâns, nu știa ce să facă, cui să îi ceară ajutorul. Era singură acum mult prea singură, fără nimeni să o protejeze. Se împiedică, căzu, istoria parcă se repeta mâinile îi amorțise, picăturile de sânge curgeau pe zăpadă, Serafina privea terifiată cum culoarea albă se transforma în roșu, prea mult pentru ea prea multă suferință, dorea să moară, dar cuvintele bunici îi răsunau în cap, să nu cedeze, să aibă voință pentru a trăi. Se ridica de jos, nu știa unde să meargă, dar trebuia cu orice preț să trăiască.
O lovitură simți în cap, se prăbuși iar jos în zăpada rece, vedea în ceață silueta unei persoane luând-o în brațe, după întunericul avea să îi pună stăpânire peste ochii.