Semnul veninos

Capitolul LII-Brățări

            Deja cumpărase toate garoafele pe care le găsi. Era puțin emoționat și nici nu știa cum să facă o coroniță din ele. Eric când îl văzu ridică ușor sprâncenele și-l ajută să ridice câteva flori ce au căzut pe jos.
—Cine din casă are idee cum se face o coronă din astea?
—Știu eu.
—Serios?
—Da. Este foarte simplu m-a învățat, se opri instant apărându-i în minte chipul surori lui. Nu contează, te ajut eu.
—Mulțumesc mult Eric! Sunt salvat!
—Se pare ca te-ai gândit să faci pasul cel mare împreună cu Zara.
—Trebuia să fac asta de mult.
În jurul celor doi erau numai petale Eric îi explicase și arătase pași ce trebuia să-i urmeze Flavius pentru a face ceea ce își dorește. Eliza veni lângă ei întrebând nedumerită de ce se joacă astfel cu săracele flori.
—Vor să facă o coroniță, zise Adina.
—Atunci vreau și eu una!
Cei trei începură să chicotească.
—Coronițele albe se dau doar acelor persoane cu care ne dorim să trăim pe veci. Acesta e un semn pur că dorm să împărtășim cu ele bucuriile și greutățile vieții.
—Tata și ție ți-a dat o coroniță albă?
Adina zâmbi ușor, dându-și după ureche firele de par, obraji acum îi erau ușor roșii.
—Da.
—Și eu de ce nu am văzut-o până acum?
—Pentru ca s-a ofilit.
—Și atunci ce rost mai are să fie făcută?
—Pentru că a ofili nu înseamnă moarte, reprezintă o nouă etapă, schimbare prin care aceasta trece spre infinit, spuse Eric scuturându-se de petale. Demonstrează că iubirea este asemenea.
—Foarte frumos spus, oricum am venit să vă anunț că masa e gata. Vom fi mai puțini, pentru că Iustin, Serafina și Velir au mers împreună cu Nefilt. Lara și a plecat în satul ei, la fel și Clara cu Clement. Nici Cristina nu este în casă.
—Ea unde a plecat? întrebă Eric.
—Chiar nu știu, am crezut că știți voi.
—Poate și ea ne va lăsa, zise Flavius punând pe masă coronița ce încă mai trebuia lucrată. Având în vedere că vraja va fi făcută peste trei ani.

             Pe tot parcursul drumului nici unul nu a încercat să spună nimic. Chiar dacă liniștea era apăsătoare, nimeni nu a dorit să o alunge. Nefilt își privi fiul, nu suporta să-l vadă în această stare, regreta tot ce a zis, mai bine era dacă nu știa. Velir a venit cu ei, deoarece Ermil i-a spus că o călătorie îi va face bine.
Izabela fusese acuzată de furtul a două brățări foarte prețioase. Aceasta se bucură nespus când îi văzu. O doamnă veni grăbită spre ei, expresia feței îi era una nu foarte fericită.
—Să fi spânzurată pentru furt! Cred că tot ce ai este...
—Și tu să fi spânzurată! spuse Iustin aruncându-i o privire rece. Tragi concluzii fără dovezi clare.
—Băiatule! aproape strigă doamna. Cum îți permiți?! Știi cine stă în fața ta? Eu...
—Nu-mi pasă!
—Te voi face eu să-ți pese!
Iustin mai dori să spună ceva, dar tatăl lui îi puse mâna pe umăr.
—Eu nu pot să tac! aproape strigă Iustin. Izabela nu a furat nimic!
—Ești atât de sigur? Doar ea a fost în casă, iar după ce a plecat și brățările au dispărut.
—Au fost găsite la ea?
—Nu, dar...
—Atunci de ce este închisă?
—Pentru că am zis eu! Sunt soția conducătorului acestui sat.
—Ronia, cred că nu ar trebui să te bagi în treburile mele, zise un domn îmbarcat bine. Voi anunța ca ea să fie eliberată.
—Ea a furat!
—Cum a zis și acest tânăr, nimic nu a fost găsit asupra ei.
—Chiar asta vrei să faci? Îți faci soția de râs în fața lor? Nu-mi pasă dacă nimic nu a fost găsit la ea, cineva le-a luat. Și până nu știm cine, ea va rămâne vinovată în ochii mei!
—Pot să aflu până mâine cine este hoțul! zise Iustin fără nici o expresie pe chip.
—Tu?! zâmbi Ronia într-un mod batjocoritor. Și dacă nu poți, atunci ea va fi declarată vinovată. Accepți asta?
—Da!
—Iustin! strigă tatăl lui. Știu că ești nervos după tot ce ai aflat, dar nu-ți lăsa nervii să...
—Știu ce fac tată! Izabela îți promit că nu vei mai sta mult aici.
Serafina și Velir îi priveau pe ceilalți, ei nu au mai putut să adauge nici măcar un cuvânt.