Semnul veninos

Capitolul l- Blestemul

               Afară fulgera, stropii de ploaie se zdrobeau de sticla geamului, Clement fugea spre casă aflând că soția lui urma să aducă pe lume un copil. Intrând în casă, descălţându-se auzi țipete și plânsete. Mama lui ieși din cameră cu mâinile în cap, nervoasă. El intra în cameră vazând-o pe Clara în pat plângând și suspinând, iar copilul înfășat într-o pătură maro. Era pus jos, se apropia încet, prima dată crezu că copilul era mort, dar se mișca scoțând la iveala semnul de pe mâna stângă, un șarpe cu gura deschisă, striga, înfuriat de soarta asta blestemată, rupând perdelele de la fereastră lumina lunii intrase în ochii verzi deschiși ai copilei.
Graziela se întoarse înapoi luând fata, aceasta începând să plângă.
—Mamă unde ai de gând să o duci?
—Unde să o duc? În pământ să putrezească, dacă rămâne în viață numai nenorociri va aduce!
Clara auzind cuvintele dure ale soacrei sale se ruga de ea pentru a nu comite o asemenea crimă.
—Te rog, acesta este al șaselea copil, ceilalți au murit, te rog lasă-l să trăiască nu mai suport încă o pierdere!
—Să trăiască!? Ai înnebunit dacă află cei din sat vom plăti un preț scump, iar când va crește cine știe ce necazuri va produce!
—Mă voi ocupa eu de ea voi avea grijă să nu afle nimeni de existenta ei, te rog e sânge din al nostru!
—Nu!
—Dacă nu, atunci eu nu voi mai avea pentru ce trăi! Omoară-mă și pe mine odată cu ea! spuse plângând mai tare.
—Mamă te rog de dragul Clarei lasă copilul să trăiască în viitor vom găsi o soluție.
—Bine îl las să trăiască acum, dar am o condiție! Atunci când va împlini unsprezece ani tu o vei ucide! Dacă tot azi suntem în unsprezece.
Cu inima distrusă accepta condiția mamei sale.

             Trecu o săptămână Clara o adormi pe fata, după hotărî să meargă la piață pentru a cumpăra cele necesare pentru cină. Pe drum se întâlni cu o cunoscută care o saluta, aceasta zâmbi ţinând în brațe un copil.
—Mă bucur să te vad, cum mai ești am auzit ce s-a întâmplat chiar îmi pare rău pentru tine era al șaselea  copil, așa-i?
—Da era...al tău cum este? spuse ea încercând să își oprească lacrimile.
—E bine sănătoasă eu și soțul meu am hotărât să o numim Alessia și privește are semnul iepurelui, deci va avea un viitor bun.
Ajungând acasă merse în bucătărie pentru a pregăti mâncarea, se gândea de ce alți au noroc, iar ceilalți au ghinion își privi semnul de pe mâna ei era un câine.
—Nu are rost să te uiți la semnul tău și să dai vina pe el suntem noi blestemați să nu avem parte de copii, degeaba suntem o familie respectabilă și înstărită, dacă nu avem cui lăsa moștenirea, spuse Graziela plecând din bucătărie cu un pahar de apă în mână.
Plânsetul copilei se auzi Clara cu lacrimi în ochii o privi pe soacra ei, aceasta își îndreptase privirea spre fereastră nepăsătoare.
Clara fugi în camera găsindu-l pe Clement lângă copil înfășurându-i mâna stângă cu un bandaj pentru a ascunde semnul, după mângâindu-i capul aceasta se liniști.
—Pare atât de cuminte. Te-ai gândit la un nume?
—Vrei să-i punem un nume?! spuse ea surprinsă.
—Da, chiar dacă va sta cu noi o perioadă scurtă de timp trebuie să o strigăm cumva.
—Multe persoane consideră șerpi ca fiind diavoli așa că vreau ca fiica mea să aibă un nume de înger cu aripi mari să zboare peste toate greutățile puse de soartă.

             Șapte ani au trecut Clara tăia legumele, întristată se gândea la cum de repede au trecut ani.
Copila se apropia de ea având în mână capul unei păpuși. Clara din neatenție, lama cuțitului alunecase, tăindu-se la un deget, mici picături de sânge își făcu apariția.
—Mami ești bine?
—Cum să fie bine când tu ești lângă ea! spuse Graziela. Dispari de aici du-te în altă parte!
Fata fugi în mica ei cameră, nu mai plânse așa cum făcea de fiecare dată când bunica o certa sau țipa la ea. Dorea să meargă să vadă ce face mama ei, în ultimele zile i se părea că se distanţează, știa că e vina bunici, deoarece într-o zi auzise cum bunica îi spuse mamei să nu mai fie mereu lângă ea deoarece va pleca. Atunci se gândi unde oare să plece? Știind că nu are voie să părăsească casa sau să iasă afară, mereu privea pomul de la fereastră cum se transforma odată era plin cu flori, după cu biluțe roși, apoi părea uscat și pe urmă cădea din cer pulbere albă, părea ca și cum pomul făcea baie cu spumă. Se amuza la ideile care îi veneau prin minte. Așa a avut într-o zi ocazia să o vadă pe mama ei râzând când i-a spus ce transformare avea pomul, după i-a explicat că primăvara pomul mereu înflorește, vara apar cireșele, toamna frunzele cad și iarna apărea zăpadă.
Se așeza pe covorul din colțul camerei uitându-se la capul de păpușă, tatăl ei i-a dat-o când pomul era înflorit, pe atunci era o jucărie frumoasă îmbrăcată într-o rochiță albastră, dar bunica ei i-a luat-o și distrus-o, numai capul i-a mai rămas. Se gândea dacă oare toate bunicile erau așa?
Auzi o ușă cum se deschise știa că era tata dorea să meargă la el, dar din ziua când i-a dat păpușa el nu a mai băgat-o în seamă.
Sunetul pașilor o făcu să iasă din amintiri. În pragul ușii stătea mama ei cu o tavă de mâncare în mână. Ea bucuroasă se ridica de pe covor luând tava.
—Mami nu dorești să mănânci împreună cu mine?
Clara se prefăcu că nu aude întrebarea, dar fata o prinse de încheietura mâini repetând cele zise.
—Nu pot acum Serafina mănâncă tu tot, bine, spuse ea plecând rapid fără să mai audă răspunsul fetei.
—Bine, șopti încet privind mâncarea, mergând în colț și așezându-se pe covor.
După ce termină fugi să ducă tava înapoi în bucătărie, dar se împiedicase zgomotul făcut de tavă îi adunaseră pe ceilalți nimeni nu se apropia de ea. Ochii căprui ai Clarei se umeziseră, nu putea să meargă, Clement suspina privindu-și soția, iar Graziela striga către Serafina să nu mai facă scene pentru a primi atenție. Fata se ridică la vorbele bunici bandajul de pe mână se dezlegase Graziela se apropia de ea strângând tare bandajul până când aceasta scoase un ţipăt, din ochii verzi curgeau lacrimi. 
—Acum dispari din fața mea, trebuie să mă spăl cu apă sfințită cine știe ce mă așteaptă acum dacă te-am atins!
Serafina merse înapoi în camera ei plângând își trase puțin bandajul pentru al largi un pic, nu înțelegea de ce toți se purtau așa, să fi greșit cu ceva? În cele din urmă adormise cu alte întrebări în minte și cu ochii in lacrimi.
Clara se ridica din pat în liniște pentru a nu-l trezi pe soțul ei, deschise dulapul pentru a lua o pătură mergând tiptil fără să facă mult zgomot ajunse în camera fetei, puse pătura pe ea învelind-o bine se întreba dacă nu-i este frig stând pe covor, dar nu prea avea ce face soacra ei a ordonat acest lucru, la fereastră se vedeau cum fulgi de nea cădeau încet, cu grijă mângâia capul copilei privindu-i părul de culoare mov, era la fel ca al ei, știa ce înseamnă această culoare pentru alte semne era motiv de bucurie, așa a fost și pentru ea având semnul câinelui cu ochii căprui și parul mov închis, însemna că ești unică și specială cu un viitor măreț în față, dar pentru semnul șarpelui era un motiv bun să moară, semnificând că era cel mai periculos, viclean și veninos dintre toți cei din specia lui având în față puterea de a distruge pe oricine avea în minte.

            Dimineață Serafina se trezi ducându-se direct la geam privind peisajul alb mereu era uimită de cum totul se schimbase doar într-o singură noapte. După fugi la toate ferestrele din casă pentru a vedea dacă toate sunt schimbate.
—Blestemată să fie, viperă care împrăștii venin prin toate colțurile casei! Unde te crezi! Ce alergi așa!?
—Îmi... pare rău...bunico eu...
—Taci! Să nu îți aud vocea dispari de aici!
Fata după ce se gândi seara trecută dacă a greșit cu ceva dorea să o întrebe ce a făcut de se purta așa.
—Dar cu ce am...greșit?
Văzând că a îndrăznit să o întrebe care a fost greșeala ei fără să o asculte și să plece în liniște așa cum făcea de fiecare dată, se înfuria trăgându-i o palmă, căzând jos pe podea pletele mov acoperindu-i obrazul înroșit al copilei.
—Târâtoare ghinionista ce ești ori pleci ori te omor acum, ce să mai aștept încă câțiva ani!
Fata se ridică de jos alergând înapoi în camera ei nu reușea să se oprească din plâns, obrazul o ardea.

Auzi ușa deschizându-se știa că tata era la muncă, mama fiind la piață, deoarece nu o văzuse nici unde prin casă, doar bunica putea să iasă afară.
Aceleași întrebări îi invadau mintea. Cu ce a greșit? De ce era ignorată? Ce au însemnat vorbele bunici? Ce înseamnă moartea? De ce nu avea voie să meargă afară?
Fugi în camera părinţilor uitându-se în oglinda mamei.
Arăta la fel ca ceilalți avea două mâini și două picioare avea părul mov la fel ca mama, numai că al ei era drept, iar al mamei era creț ochii erau asemănători ca ai tatei al lui erau mai închiși ai ei mai deschiși. Nu părea că seamănă cu bunica ea având părul cenușiu, iar ochii căprui închiși.
Pe fereastră observa fulgi de nea care cădeau. Merse lângă ușă unde toți puteau ieși afară, privi clanța cu inima bătând mai tare ca niciodată apăsa pe ea, se deschise o stare nemaiîntâlnită până acum simțea, începea să tremure era frig, zâmbea, mai făcu un pas apoi încă unul, un fulg de nea se puse pe obrazul înroșit parcă ei știau durerea micuței. Bucuroasă fugi în camera unde luase pătura care o găsise lângă ea.
Cu ajutorul unei pături nu mai avea să îi fie frig, apoi se duse în camera părinţilor unde luase niște pantofi de ai mamei, ieși din nou afară închise ușa se gândea că va merge să vadă până unde era alb și după se va întoarce înapoi fără să știe nimeni.
Se uita la cerul albastru și la norii care păreau așa de pufoși, observa urme în zăpadă. Era curioasă unde puteau să ducă, merse cât merse până ieși din curte.
Deodată din spate o mână îi atinse umărul, bucuria se preschimba în teamă.