Semnul veninos

Capitolul LXIII- Ultima noapte

          Flavius nu deschise gura pe parcursul drumului. Era prea adâncit în propriile gânduri, cei doi nici atât, nu doreau să îi distrugă liniștea. Dar o strigare din spate îi făcu să se întoarcă.
Era Velir, acesta venise să îi anunțe despre dispariția lui Tudor.
—Și mai e ceva, Iustin a zis că unu pe nume Rotgord, a revenit.
Fețele celor trei împietrise.
—Crezi că Tudor a dispărut din cauza...
Nici nu apucase Kevin să-și termine propoziția.
—Trebuie să facem vraja cât mai repede! zise Serafina.
—Dar Tudor? întrebă Velir.
—Noi am primit o misiune.
—Ai dreptate Serafina.Voi veni și eu cu voi, spuse Velir. Poate vom da de băiat.
Deschise un tunel pentru a ajunge mai repede. Acum nu mergeau, ci fugeau. Dorința de a face vraja era prea mare. Serafina nici nu dorea să se gândească la dispariția lui Tudor, mai ales după pierderea Fedorei. Fugi tare, se simți că aleargă nu la vrajă, ci dorința să se îndepărteze de tot. Nu mai suporta să vadă cum copii sunt cei prinși la mijloc.
Era destul de ciudat că prezența copilului era foarte bine simțită în interiorul castelului.
Nu se gândeau că acesta era deschis, mai ales după cele întâmplate.
Imediat când au intrat au văzut o femeie cu copilul ce îl căutau, aceștia au început să zâmbească într-un mod liniștit, dar femeia a făcut niște ochii atât de mari la vederea acestora încât a luat copilul și a fugit.
Ei au rămas tablou, Kevin fusese cel care se dezghețase și fugi să o prindă.
Știa că se ascunde după un zid, dar rămase pe loc, așteptând să vină și restul.
—Ce a fost asta? întrebă Velir nedumerit.
—Crezi că am speriat-o? spuse Falvius făcând pași spre locul unde erau ascunși cei doi.
Femeia când auzi că se aproprie dori să fugă, dar Serafina îi ieșise în cale.
—Fugi! strigă ea către copil. Acesta o luase la fugă fără să se mai uite în urmă.
—Nu vă facem rău! zise Serafina, dar femeia pe loc scoase un cuțit și-l bagase direct în propriul gât.
Cei patru rămaseră șocați.
Serafina se apropiase rapid de femeie. Ochii parcă îi ieșise din orbite, era fără suflare.
—Ce naiba! zise Flavius uimit de sinuciderea ce avuse loc.

         Sub lumina lunii, Eric se puse în genunchi. Lacrimile își făcuse apariția. Dispariția lui Tudor îl secase cu totul. Dori să se ridice, dar se simți fără pic de putere.
În fața lui se puse cineva, ridică capul văzând un bătrân neîngrijit. La o privire mai atentă, înțepeni.
—Tată...
—Nu pari a te fi schimbat fiule.
—Tu? Cum...ce faci aici? întrebase pe un ton de loc politicos.
—Am venit să termin ceea ce am început.
—Ce vrei să zici cu asta?
—Teodora e însărcinată.
— Ea e moartă! Din vina ta!
—L-am luat pe micul Eric. El o va aduce înapoi pe Teodora.
—Ce prostii spui acolo? întrebă tare, dar pe loc își dase seama că micul Eric ar putea să fie Tudor, poate nu Rotgord este implicat în dispariția acestuia.
—Voi fi cel mai puternic dintre toți! Generații de semne ale destinului.
—Unde este Tudor? Adică micul Eric?
—În pământ! zicând acestea o luase la fugă, Eric începu să tremure de la cele auzite. Fără să se mai gândească începu să alerge după tatăl lui. Îl prinse ușor, având deja pumnul strâns, dar se oprii. Nu putea să facă asta.
—Unde este băiatul mai exact? într-un mod apăsat zise fiecare cuvânt privindu-l fix în ochi.
—Pământ!
Strânse tare pumnul, ochii îi avea în lacrimi.
—Eric! strigă tare Cristina. L-am găsit! Tudor este acasă!
—Serios!?
—A fost găsit de către cei din clan. Liniștește-te. E bine!
Eric nici nu-și mai privi tatăl, când auzise de Tudor, toată tulburarea îi dispăruse.

           Încă nu au reușit să își revină, după ce în fața lor acea doamnă și-a luat viața.
—Nebuni peste tot! izbucni Flavius. Când crezi că ceva e ușor, apare ceva de genul. Eu m-am saturat! De tot!
—Și noi ne-am săturat de voi! zise o femeie ce îl ținea de mână pe copilul căutat.
—Am venit cu gânduri bune, spuse Serafina făcând un pas spre ei.
—Voi sunteți aici să-l luați pe el. Pe fiul meu. Dar nu vi-l dau! Am pierdut prea mulți copii!
—De ce există așa oameni! din nou Flavius începuse. Ce e așa greu de înțeles că noi dorim să salvăm lumea asta stricată! Avem nevoie de băiat ca să salvăm lumea. Simplu!
—Tot nu. Prințesa Mara a zis ca mi-l omorâți! De asta datorită bunătăți ei a dorit să locuim aici. Ca să-mi apăr fiul de voi!
—Este o înșelătoare! A mințit cu tot! O credeți pe ea? Eu sunt soțul prințesei Zara! Deci...
—Îmi e frică, nu pot uita ce mi-a spus prințesa Mara. Nu mai vreau să-mi pierd copilul. E îngrozitor. Tu nu ai de unde să știi acest sentiment!
Un țiuit în urechi simți Flavius când auzise asta.
Serafina îi prinse mâna. Știa că sentimentele din interiorul lui erau îngrozitoare. Ochii lui deveniseră roșii.
—Mi-am...pierdut fiica...recent. Și tu! Îmi zici că nu știu cum este! strigă el fără să îi mai pese de absolut nimic.
Femeia tresări la vocea lui. Băiatul ce îl ținea de mână, la fel.
—Nu vi-l dau! Nu risc! Întuneric ajută-mă!
Din pământ ieșise două creaturi cumplite, unde pe loc cu o putere îi puse la pământ pe cei patru.
Tot din pământ creatura scoase o suliță, ochii Serafinei o privi cum vine spre ea, dar Velir i se puse în față. Sângele îi murdărise hainele fetei. Semnul lui Flavius începu să strălucească, de asemenea și a lui Kevin.
Cei doi începură să se lupte cu atacatori. Serafina rapid îi dase din propriul sânge lui Velir, acesta încă era conștient.
Doamna văzând acestea se retrase împreună cu băiatul.
Dar Flavius îi tăiase calea.
—Ai încredere! zise el întinzând mâna. Și Zara e prințesă. Ai încredere în ea.
—Nu sunt din acest oraș. Boala molipsitoare a făcut ca să mă tot mut, de frica de a nu mă afecta pe mine sau pe fiul meu.
—Doar acceptă și după ai să vezi cum totul se va risipi. Vino cu noi.
—Nu sunt singură, tatăl meu controlează totul aici.
—El nu e aici. Doar vino, crede-mă că m-am săturat de tot. Uită-te la mine. Vreau finalul acestei povești!
—Nu pot...
—Îți promit că te vei reîntoarce aici, tu și el.
—Lăsă-mă să discut cu tata. Dimineață voi da un răspuns.
—Puteți să-l luați! zise un bătrân.
—Ce tot spui tata? Nu...
—Semnele destinului nu ne aparțin. El nu e fiul tău cu totul, deci lasă-l să plece cu ei.
Cu ochii în lacrimi dase drumul la mâna băiatului.
Flavius aproape se puse în genunchi în fața bătrânului în semn de mulțumire.
Velir încă era jos, sângerarea i se oprise.
—Mulțumesc! șopti Serafina către el.
Dacă acesta nu i se baga în față acea suliță avea să îi străpungă inima.