Semnul veninos

Capitolul XLVII- Aparențe

           Tina păși încet către Clara, cu ochii în lacrimi îi atinse firele de păr, dorind să fie sigură că cea din fața ei este reală și nu doar o iluzie. Dori să rostească cuvintele ce au apăsat-o atâția ani, dar Harios interveni.
—Să mergem acasă, Xertos deja a fost dus acolo. Să sperăm că nu își va aminti cea ce a pățit aici.
—Nu, zise uitându-se la Clara. Trebuie să...
—E prea târziu, spuse parcă cu durere în glas.
Tina își ascultase soțul, mergând după el, lăsând-o pe Clara confuză. Clement discuta cu cei din sat.
—Ar trebui să mă duc și eu acolo, zise Lara. Dacă dorești ne vedem în oraș, pentru că doresc să rezolv ceea ce am cauzat.
—Bine, cum dorești. Eu voi pleca să îmi văd fiul. După voi porni spre oraș.

         Kevin încerca să-l simtă pe Darian, dar de câte ori se străduia, simți cum devine tot mai slăbit. Nu dori să se lase atât de ușor, așa că își alimentă energia gândindu-se la Karina. Trebuia să o găsească. Serafina mai întreba săteni, sperând ca cineva să știe mai multe despre cei doi. Eric și Cristina au decis să vorbească mai multe cu sora băiatului. Aceasta când i-a văzut dori să le închidă poarta în față, dar Cristina își ridică piciorul lovind tare poarta încât acea fată cazu pe jos, Eric rămase pentru câteva secunde cu gura căscată.
—Ne pare rău, zise el repede ajutând-o să se ridice, adică ei îi pare rău.
—Știam eu! Voi vă credeți atât de superiori! Plecați! Sau...
—Sau ce? Doar vorbește cu noi și după plecăm. M-am săturat să te tot rugăm, fie vorbești ori te blestem!
—Cristina! Nu o băgați în seamă, vrem doar să știm mai multe despre fratele tău.
—Este dispărut de câteva săptămâni, altceva nu mai știu de el.
—Atunci de ce nu ai anunțat poliția? o întrebă Cristina.
—Am anunțat-o, dar până acum încă nimic, dar sigur Karina este implicată, ea i-a făcut ceva!
—Cum îndrăznești să rostești asemenea cuvinte despre fiica mea! se răsti mama Karinei, încât dori să îi tragă și o palmă.
—Lăsați-mă cu toți! strigă ea fugind în casă.
—După comportamentul acesta, sigur ea e devină!
—Nu simt în ea intenția de a face cuiva rău.
—Atunci cineva sigur este vinovat, fiica mea nu ar pleca așa. Mă duc să o forțez să zică ceva, că nu am venit fără rost până aici.
—Lăsați-o, Cristina consideră că nu ar putea face rău nimănui, și oricum sunt sigur că nici ea nu știe prea multe.
—Cum crezi tu, tinere.

          Își privea firele de păr, după își prinse părul într-un coc, acoperind apoi capul cu turbanul alb, soarele strălucea prea tare, nu dorea ca părul ei să fie afectat din această cauză, se gândea că acest soare e prea puternic pentru sensibilele ei fire. Grija pe care o purtase, a rezultat ceva ce nu credea că se va întâmpla, a fost confundată cu Zara. Acum știa unde se ascunde, încă era prin preajmă, așteptând. Dar până acum încă nu a văzut-o. Nu se aștepta ca azi soarta să îi fie favorabilă, deci încă nu își făcuse un plan, nu dorea ca atunci când o va vedea să sară la propriu pe ea. Nu, trebuia să fie ceva mai elegant, nu nebunesc, că altfel celelalte semne sigur o vor împiedică. Trebuia cumva să își facă răzbunarea perfectă. Una care să o facă pe Zara să-și pună singură capăt zilelor, ceva în acest gen, se gândi Mara.
Mai aștepta câteva minute, apoi decise să plece, dacă Zara era în acea casă atunci trebuia să îi simtă până acum prezența, dar se pare că este plecată, nu accepta ideea că poate ea nu este aici. Asta nu putea să fie adevărat, credea cu tărie că în acea locuință mare, sora ei își duce în continuare viața. Oricum avea treabă, răzbunarea perfectă are nevoie de anumite lucruri.

         Iustin era lângă Ermil, îi povestise despre Elvis și cum acesta dorește să o pedepsească pe Serafina.
—Atunci trebuie eliminat! zise Ermil hotărât, dar când o văzu pe Ali cum intră pe ușă, își schimbase dintr-o dată privirea. Adică trebuie să-l...
—Am auzit deja, deci nu schimba propoziția. Nu mai doresc să omorâm pe nimeni. Noi nu suntem așa.
—Ai dreptate dragă, deci Iustin ne vom gândi ce facem și cu el.
—Cu cine am vorbit noi, nu părea deloc credibil sau mai bine spus lucid, zise Sebastian închizând ușa.
—Era prea băut ca să-mi dau seama, dacă minte.
—Nu-i problemă că nu ai putut să-ți dai seama Flavius, spuse Ermil ridicându-se de pe scaun. Noi oricum o vom găsi. Asta dacă este în viață.