۵ Bittersweet | minsung [✓]

۵ 𝐏𝐑𝐈𝐌𝐀 𝐏𝐀𝐑𝐓𝐄: 𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐮

☾

          — ...Condamnat să ispășești o pedeapsă de cinci ani, patru luni și cincisprezece zile la penitenciarul de securitate medie din Yeoncheon.

          Acestea au fost ultimele cuvinte pe care tânărul le-a auzit înainte să simtă cum este tras de brațul strâng și să fie târât de ofițerul de poliție.

          — Dar domnule judecător... avocatul încearcă să vorbească, dar este imediat redus la tăcere de judecătorul care s-a ridicat de pe fotoliul său pentru a ieși din sala de judecată.

          — Niciun 'dar', avocat Kim, aceasta este decizia mea! și, acelea fiind spuse, a început să meargă către ușa din spatele lui.

          Acel tribunal era locul unde Jisung și-a petrecut ultimele luni: a stat mai mult acolo decât la el acasă... Asta daca mai poate să o numească în acel mod. Avocatul lui, Kim, era un bărbat întotdeauna cum se cuvine și retras; a acceptat acel caz pentru că l-a intrigat din prima. În ciuda faptului că a reușit să obțină pentru Jisung o sentință minimă, nu era satisfăcut; a încercat în orice fel să obțină achitarea, aducând vorba și de plagiere, constrângere, incapacitate de consimțământ și de dorință, dar fără rezultat.

          Jisung, la rândul său, se aștepta să se termine în acel mod, a regretat imediat alegerea lui și remușcarea l-ar fi însoțit în tot acest timp în care va fi închis într-o celulă urât mirositoare împreună cu persoane la fel de dezgustătoare. Nu a mai fost niciodată într-o închisoare, nici nu a văzut-o de afară, iar gândul că va trebui să își petreacă următoarele cincizeci și patru de luni îl teroriza.

          În timp ce venea escortat către o dubă, continua să se întrebe cum a reușit să ajungă într-o astfel de încurcătură și ce anume a greșit; dar, în realitate, știa, știa foarte bine care a fost greșeala lui: alegerea lui greșită.

          După o călătorie –pe care el a considerat-o infinită–, duba a frânat brusc, semn că au ajuns la destinație. Nu era singur în interiorul vehiculului, mai erau alți oameni, toți mai mari decât el și care erau, evident, mai puțin speriați; de fapt, chiar nu erau deloc, în timp ce Jisung părea aproape că tremură. În ciuda faptului că nu a mai fost niciodată într-un astfel de loc a auzit multe discuții și zvonuri, știa că nu trebuia să dea dovadă de slăbiciune pentru că, astfel, ar fi însemnat sfârșitul; dar una era să creadă așa, când încă mai exista o speranță de a se salva, iar alta era să fie, într-adevăr, în acea situație, singur și cu un imens sentiment de pierdere în el.

          La comanda ofițerului, toți s-au ridicat, iar brunetul a procedat în același mod și a început să meargă, urmărindu-i pe ceilalți; a rămas la capătul cozii și, fiind cel mai scund dintre toți, a trebuit să se aplece în stânga și în dreapta pentru a putea vedea înainte. Au trecut pe lângă zona deschisă, unde se aflau toți deținuții care se apropiau, îngrămădindu-se pe plasa care delimita perimetrul câmpului, cu scopul de a face versuri foarte discutabile. Jisung a încercat să nu îi privească, pentru a nu-i lăsa să observe cât de speriat era, dar a auzit pe cineva din spatele lui râzând și țipând un "Hei, fătălăule!". Nu a băgat de seamă și și-a continuat drumul.