۵ Bittersweet | minsung [✓]

۵ 𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐬𝐚𝐩𝐭𝐞

☾

          Lumina se strecura printre cele două ferestre deschise, iluminând încăperea mică: soarele începea deja să apună și era ora în care acel birou cu vitraliile cu vedere spre vest se afla în totalitate inundat de ultimele raze ale zilei. Era un loc sumbru și gol, dar cu siguranță mai puțin decât celelalte încăperi: un birou era poziționat într-un colț, având lângă un raft, cel mai probabil proiectat pentru a găzdui cărți, dar care, în schimb, conținea vechituri de orice fel. Etajera din sticlă era acoperită de foi și cărți care, însă, erau așezate într-un mod ordonat, semn că proprietariul este o persoană distinctă, pereții erau în mare parte goi, cu excepția câtorva tablouri ce reprezentau niște peisaje. Văzând doar acea încăpere, nu puteai să spui că brunetul se afla în interiorul unui penitenciar, părea mai degrabă un birou simplu a oricărei fabrici din partea industrială a orașului.

          Și chiar acolo, în mijlocul acelei camere, așezat pe un scaun simplu negru, stătea nefericitul băiat care, încă o dată, s-a aflat în fața a ceva nou și necunoscut, în timp ce frica îl devora pe dinăuntru cu fiecare minut care trecea. În fața lui era așezată o persoană pe care nu a mai văzut-o: un om bătrân cu părul gri și pielea distrusă din cauza vârstei, probabil avea vreo șaizeci de ani și era îmbrăcat cu o jachetă albastră însoțită de o cravată de aceeași culoare.

          Părea o persoană decentă, iar Jisung nu făcea altceva decât să se întrebe ce caută unul precum el la conducerea unui loc murdar și contagios precum acela. În timp ce a fost târât pe scări către aceea ce a dedus ca fiind zona birourilor, a încercat să se gândească la niște scuze de inventat sau la ceva de spus, dar durerea provocată pe braț de strânsoarea mult prea strictă a ofițerului însumată cu frica necunoscutului, nu l-au ajutat deloc. S-a întâmplat totul mult prea repede, nu știa cum ar trebui să se comporte, nimeni nu i-a spus că ar fi putut să se verifice situații de acel gen și acum se afla acolo, în fața acelui bărbat ce aștepta niște răspunsuri, cu nimic altceva decât un deranjant nod în gât și doi ochi îndreptați către ai lui.

          — Deci Han, vrei să vorbești sau nu? a încercat să-l încurajeze directorul, aruncând mai apoi o privire asupra lui Chris, care aștepta răbdător într-un colț. Jisung a rămas în continuare în liniște, așa că bărbatul a încercat din nou: Ai sosit de puțin timp, știu că nu este al tău acest telefon, arată către dispozitivul care zăcea pe suprafața lemnoasă a biroului. Deci ce-ar fi să-mi spui cine ți l-a dat și unde ți-a cerut să-l duci?

          A încercat să nu fie dur: până la urmă, nu era nevoie de un geniu pentru a înțelege că acel băiat speriat cum era, nu ar fi avut nici curajul să se gândească să încerce să introducă un telefon în clădire, dar ar fi trebuit oricum să-și facă treaba indiferent de cine avea în fața lui și asta însemna că, dacă brunetul nu va vorbi, ar fi fost și mai rău pentru el.

          Jisung, în acel moment, era concentrat să înțeleagă ce anume să facă; ar trebui să spună adevărul? Ar trebui să rămână tăcut? Ce s-ar fi întâmplat în ambele cazuri? Nu cunoștea răspunsul la niciuna din aceste întrebări, dar știa că trebuie să se deblocheze și să răspundă cel mai repede posibil. Lucrurile, însă, nu erau greu de înțeles și pentru cineva sosit de puține săptămâni, cu toate că directorul era cu siguranță cel care comanda și care avea în mână libertatea tuturor deținuților; adevărul era că exista altcineva care controla totul și nu conta cât de mult acel bărbat distinct era înfricoșător cu ochii lui reci și expresia lui iscoditoare, aceste persoane aveau în mână viața oricui stătea acolo și ar fi fost necesar să tragă un fir pentru a o distruge cuiva.