۵ Bittersweet | minsung [✓]

۵ 𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐳𝐞𝐜𝐞

☾

De când s-a întâmplat acel lucru cu Felix, Minho nu se putea opri din a se gândi la brunet. Cu siguranță faptul că îl avea întotdeauna prin jur nu îl ajuta deloc, dar la urma urmei el a fost cel care a ales așa și, în ciuda a toate, nu a regretat niciodată alegerea lui. Asta nu însemna că nu îi mai păsa de cenușiu, într-adevăr deși la început era supărat, apoi s-a calmat și era dispus să vorbească pentru a lămuri situația. A rămas surprins, însă, de vestea că Felix s-a bătut cu Seungmin: i-a văzut întotdeauna stând împreună și înțelegându-se și nu reușea să-și explice cum a fost posibil să se certe din senin. A fost vina lui?

Acea posibilitate a fost respinsă de zvonurile obișnuite care călătoreau mai rapid decât lumina; cineva se plimba, povestind că s-au certat pe Changbin. Nu știa cine a împrăștiat acel zvon, dar ce era cert era că toți credeau, așa cum se întâmpla și cu toate celelalte vești care se învârteau prin acei pereți, fie că erau adevărate sau false.

Șatenul a decis să o lase baltă: nu îl interesa acea problemă și va vorbi cu cei doi imediat ce se vor întoarce din izolare. Într-o altă ocazie probabil ar fi investigat mai mult, dar în ultimul timp era prins doar de Jisung, sau mai bine spus, de modul în care se simțea atunci când era în prezența lui. O senzație complet nouă și necunoscută ce începea încet, încet să-i topească scutul de gheață construit în jurul inimii lui și a realizat asta chiar în una din acele nopți.

Pentru a doua oară Jisung a avut o cădere emoțională: nu exista un motiv precis, pur și simplu avea tendința să absoarbe tot, ca mai apoi să elibereze brusc fără să reușească să controleze. Lumina a fost stinsă de puțin timp atunci când a început să plângă brusc în timp ce se gândea la cum s-a schimbat viața lui de câteva luni; nu știa nici el să spună dacă era o schimbare pozitivă sau negativă, se simțea victimă a fluxului evenimentelor și nu reușea să găsească un punct fix de care să se agațe.

Minho stătea în patul de jos, încercând să adoarmă, însă suspinele băiatului mai mic l-au făcut să se îngrijoreze peste măsură. A așteptat câteva minute pentru a vedea dacă se va calma și, mai ales, pentru a se asigura că, într-adevăr, plângea și că nu era doar imaginația lui. După ce a constatat că sunetele pe care le auzea sufocate de materialul pernei erau adevărate, s-a întrebat dacă era vina lui: poate că a făcut ceva ce l-a rănit fără să-și dea seama.

Și-a scuturat capul pentru a scăpa de acele gânduri și să-și spună în minte că nu i-a păsat niciodată de acțiunile lui în privința celorlalți și că nu ar fi trebuit să înceapă în acel moment. Dar atunci de ce nu putea să se oprească din a asculta atent fiecare suspin al celuilalt, în speranța că va fi ultimul? De ce acel sunet îi intra în creier, făcându-l să înnebunească din ce în ce mai mult?

          Prins un pic de exasperare și un pic de acel sentiment întunecat trezit încă o dată înăuntrul său, s-a ridicat brusc din pat pentru a-l privi pe celălalt și pentru a vedea ce l-a apucat. Primul lucru pe care ochii lui au putut să-l observe a fost spatele lui Jisung și a putut să perceapă numai la vederea corpului său ușor tremurând încă afară din pătură, probabil din cauza frigului sau căderii în desfășurare, sau probabil amândurora.