۵ Bittersweet | minsung [✓]

۵ 𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐝𝐨𝐢𝐬𝐩𝐫𝐞𝐳𝐞𝐜𝐞

☾

          A părut ca și cum timpul s-a oprit în momentul în care Jisung și-a înfășurat brațele în jurul gâtului băiatului mai mare. Nu știa nici el de unde a găsit curajul de a adresa următoarea întrebare și, mai ales, de a începe să-l tachineze pe Minho. Nu știa cum va reacționa: traversa printr-un teritoriu neexplorat și îi era teamă că acțiunile lui ar putea să declanșeze consecințe la care nici nu îndrăznea să se gândească.

          Pe cealaltă parte, Minho încerca doar să rămână limpede în timp ce sensibilitatea lui mare, acolo jos, nu îl ajuta deloc. Nu s-ar fi așteptat niciodată la un astfel de lucru din partea brunetului și și-a spus că ar fi putut să reziste, dar se cunoștea bine și pe el însuși și știa perfect că, în starea lui de excitație, ar fi putut să devină cu totul altă persoană. Nu voia să-l sperie pe băiatul mai mic, nu chiar pe singura persoană a cărei prezență începea să îi placă, dar se pare că Jisung nu voia să renunțe și nu a reușit să-și explice nici el cum era posibil ca acel băiat, la aparență atât de pur, să știe să devină brusc și atât de provocator.

          — Ce crezi că faci, Jisung! a încercat să-l îndepărteze, dar brațele din jurul gâtului său erau ținute destul de strânse și dacă ar fi folosit toată puterea lui, ar fi riscat să-l rănească și nu își dorea acest lucru.

          — Cred că este evident.

          Jisung a continuat să miște acel nenorocit genunchi și în câteva momente șatenul a înnebunit: nu putea să nege, și el îl dorea al naibii de mult pe băiatul mai mic; s-a abținut întotdeauna pentru că exista ceva în brunet care îl făcea să pară atât de delicat încât îi era teamă să-l rănească, dar deja au ajuns în acel punct și niciunul nu ar mai fi putut să se retragă.

          Minho a prins brațele băiatului mai mic, dezlipindu-le brusc de gâtul său și ținându-le nemișcate pe perna deasupra capului, apoi s-a poziționat între picioarele lui cu aroganță și l-a privit fix în ochi, făcându-l să tresare din cauza acelei schimbări improvizate de poziții. În acel moment, Jisung a înțeles că a făcut, probabil, cea mai proastă alegere dintre toate alegerile proaste pe care le-a făcut în viața lui: spiritul animalic se putea vedea clar în ochii negri ai șatenului, acel spirit pe care l-a revăzut doar în acea zi, acum multe săptămâni în urmă, în baie.

          Jisung a jurat că poate să rămână ore întregi să observe acei iriși întunecați precum smoala; un nod s-a format în gâtul lui în timp ce aștepta ca celălalt să facă următoarea mișcare pentru a înțelege ce va face cu corpul său. Înăuntrul său se ruga să nu îl trateze așa cum a făcut cu Felix, se ruga ca acele cuvinte ale lui anterioare să fie adevărate. Era destul de incoerent: înainte îl dorea pe Minho cu disperare, iar apoi îi era teamă de ceea ce ar fi putut să-i facă.

          — Tocmai ai făcut mișcarea ta proastă de astăzi, mormăie șatenul printre dinți, ca mai apoi să înceapă să-i lase multe săruturi de-a lungul gâtului, coborând mai mult: mâinile lui s-au dus să-i ridice bluza, ca în scurt timp să o părăsească și să înceapă să dezlege nodul pantalonilor.