۵ Bittersweet | minsung [✓]

۵ 𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐜𝐢𝐧𝐜𝐢

☾

          Și-a deschis ochii încă amețit, lumina albă din acea încăpere îl orbea în timp ce încerca cu greu să-și țină deschise pleoapele. Niște văicăreli sufocate au ajuns la urechile lui și a început să focalizeze locul unde era: pereții nu erau gri, la fel ca restul clădirii, ci acoperiți de o gresie de o culoare amestecată între albastru deschis și gri, pe tavan era un candelabru rotund, ținut de un fir atât de subțire încât părea că ar putea să cadă în orice moment. În stânga și în dreapta viziunea lui era împiedicată de două perdele de aceeași culoare cu gresia, în timp ce peretele și podeaua erau de un alb întunecat.

          Și-a lăsat privirea în jos și a observat pătura albă pe care se afla, avea câteva pete de sânge pe ici și colo, și-a privit mâinile și brațele pentru a vedea dacă are niște răni, însă nu avea nimic. Privirea lui, mai apoi, s-a așezat pe tava din metal de lângă pat ce conținea un set de sutură și niște bandaje.

          Brusc și-a amintit ce s-a întâmplat: toate amintirile i-au trecut prin față precum un fulger. El era acolo, întins pe jos cu chipul ce îl ustura și ar fi vrut să țipe de durere, dacă nu ar fi fost atât de puternic încât să-i împiedice până și folosirea corzilor vocale: acel băiat îl bătea cu atât de multă forță, nu a mai luat de la nimeni bătaie în acel mod, cu excepția unui pumn zburat în timpul unor mici bătăi. Dar de ce? Era într-adevăr atât de grav ceea ce a făcut? Aceste întrebări erau tot ce îi bâzăiau în cap.

          "Nu trebuia să mă apropii de el, nu trebuia să rămân acolo nemișcat."

          Și-a atins fața, pipăind zonele cu vânătăi, iar lacrimile și-au făcut loc pe pupile lui în timp ce se înjura din cauză că a fost atât de nebun încât să creadă că folosind aroganța, s-ar fi făcut respectat. Se pare că nu exista un mod corect pentru a se comporta într-un astfel de loc: trebuia doar să speri să nu fii tu următoarea victimă.

          A coborât de pe patul de o persoană și s-a apropiat lent de oglinda pe care a observat-o puțin mai departe: era mică, lipită de perete și cel mai probabil se afla acolo mai mult pentru medic, decât pentru deținuți, însă asta nu conta. S-a poziționat în fața acesteia, doar pentru ca mai apoi să rămână șocat la vederea chipului său în descompunere.

          Avea o cicatrice mare deasupra ochiului stâng și una mai mică pe pometul de pe aceeași parte, majoritatea vânătăilor se aflau pe partea stângă având în vedere că șatenul era dreptaci. Și-a atins nasul și nu a simțit altă durere, decât acela al vânătăii pe care o avea pe ochi și a răsuflat ușurat când a presupus că nu s-a fracturat; buza lui inferioară acum avea o tăietură mare din care continua să iasă sânge din când în când.

          În acel moment a decis că va face orice ca să reușească să iasă din acel loc, ar fi vrut să fugă și să nu rămână acolo nici o secundă în plus, însă știa foarte bine că nu putea și că singura posibilitate pe care o avea era să accepte acea situație și să meargă mai departe, fără să se mai apropie de acel monstru. A decis, oricum, să încerce să-l sune pe avocatul lui, poate ar fi reușit să facă ceva pentru a-l ajuta, a-l face să obțină o sentință redusă, a-l face să se mute într-un alt centru de detenție: orice lucru ar fi bun într-un astfel de moment.